O poetică a prieteniei (înălţarea lui Traian la propriul concept)

Cînd parcurgi titlurile care compun opera scrisă a poetului şi animatorului cultural Traian T. Coşovei, un lucru mai puţin obişnuit, mai puţin comun, ba chiar foarte rar, unic, nu poate să nu-ţi atragă imediat atenţia: multitudinea cărţilor colective sau în colaborare, în general cu poeţi tineri, puţin cunoscuţi sau de-a dreptul necunoscuţi la data respectivelor apariţii. De-a lungul întregii sale (prea scurte) vieţi, Traian a publicat mute cărţi împreună. Iar această trăsătură s-ar putea dovedi esenţială pentru înţelegerea nu doar a profilului individual al marelui poet prematur dispărut, ci şi a modelului sociocultural pe care l-a promovat sub titulaturi şi prin instituţii literare rămase celebre, care au scris istorie, precum Cenaclul de Luni sau Generaţia ’80, asupra cărora Traian îşi va fi pus o amprentă decisivă şi încă nebănuită, incomplet descifrată. E ca şi cum, publicînd din timp în timp cărţi microcolective, cărţi împreună, cum le-am numit, Traian ar fi vrut, pur şi simplu, să rămînă veşnic tînăr, adică să restaureze condiţia existenţială a creativităţii poetice, lucru posibil însă, în cazul lui, doar reiterînd, reluînd, refăcînd şi pînă la urmă ajungînd să ritualizeze şi, deci, să formalizeze şi să conceptualizeze existenţial-procedural (fie şi implicit) gestul iniţial, germinal, unic al creativităţii […]