O poveste halucinantă

Citind articolul lui Ovidiu Şimonca – „Radu Boroianu, început cu stîngul la ICR“ – îmi închipui, în acest context, o scenă demnă de analele absurdului: într-o bună zi, este ales un nou preşedinte al Institutului Goethe*,  care îşi prezintă la Berlin planurile de viitor, într-o conferinţă de presă. Şi, aşa cum a făcut-o Radu Boroianu la Bucureşti, acest preşedinte al Institutului Goethe împarte jurnaliştilor un text în care vorbeşte de „promovarea creativităţii artistice ca valoare deosebită a poporului german“. Sînt sigur că această formulare ar provoca, fără doar şi poate, un val de virulente proteste în presa germană şi internaţională, amintind, pe drept, prin nuanţele ei naţionaliste, de timpuri întunecate ale istoriei. Îmi imaginez în continuare că acelaşi preşedinte al Institutului Goethe, la aceeaşi conferinţă de presă, îl zăreşte în sală pe un scriitor în vîrstă şi îl invită imediat, entuziasmat, lîngă el, la tribună, şi-l aşază simbolic la dreapta sa, oferindu-i în continuare lui – şi nu altcuiva! – prilejul să-şi exprime opiniile despre trecut şi viitor. Acest scriitor începe prin a vorbi molcom, apoi intră progresiv într-o altă stare şi devine într-un timp record enraged, într-un delir verbal demn de casa de nebuni, făcînd harcea-parcea nume importante ale […]