După un roman evocînd maniera artiştilor decadenţi – e vorba de Kostas Venetis – şi după încă unul, şi mai complex, prin melanjul de formule livreşti pe care le recuperează, de la eroismul prozei romantice la naraţiunea Memoriei şi de la o „reţetă“ estetizantă la una definitorie pentru proza cu intrigă detectivistică – e vorba de Moartea lui Siegfried – (fără a ne mai referi la experimentul reprezentat de Arhivele de la Monte Negro), Octavian Soviany – poetul, prozatorul, eseistul, traducătorul mereu surprinzător şi mereu el însuşi în modul cum forţează orizontul de aşteptare al cititorilor epocii sale – ne propune un nou experiment livresc: un roman sentimental sau, cu propriile-i cuvinte, o „povestire romantică“. Autorul, pe una dintre clapetele noului volum de la Cartea Românească, şi personajul-narator al romanului său (personaj care scrie un roman ce se întîmplă să fie tocmai cel aflat acum sub ochii noştri…) îşi definesc intenţiile în termeni foarte asemănători. Octavian Soviany (pe de o parte): „Năluca nu-şi propune să fie – aşa cum am menţionat de mai multe ori pe parcursul romanului – decît o povestire romantică, în care se pot regăsi multe dintre locurile comune ale acestui curent. Cred că astăzi, cînd trăim într-o lume totalmente dezvrăjită, pragmatică şi materialistă, oamenii au nevoie de romantism“. Eroul romanului lui Soviany (pe de altă parte): „Astăzi sentimentele […] sînt ascunse ca nişte boli ruşinoase, iar îndrăgostitul e privit ca un personaj caraghios, bun cel mult să interpreteze partitura principală din nu ştiu ce comedie hollywoodiană“. Năluca nu este o autoficţiune, nu este nici „proză realistă“, nici – orice ar pretinde autorul (dar autorul pretinde acest lucru ştiind prea bine că cititorii cît de cît avizaţi nu-l vor crede pînă la capăt…) – „povestire romantică“, după cum nu este nici ceea ce se înţelege prin naraţiune „postmodernă“, amestecînd distant, ironic şi ludic registrele. Are cîte ceva din toate acestea, dar transgresează – cu metodă – graniţele fiecăruia dintre „genurile“ amintite. E altceva (dincolo de orice formulă, curent sau tendinţă – fie ele mai vechi sau mai noi…), greu de definit prin vreunul dintre termenii literari în uz, un „altceva“ ce poartă deja marca Soviany.
Sub pretextul unei poveşti de dragoste imposibile – tangente cu idealitatea şi amintind de toposuri chiar mai vechi decît romantismul, cum ar fi acelea înscrise în literatura trubadurilor –, dragoste între un bărbat şi o femeie care nu s-au văzut niciodată, sub acest pretext, deci, Năluca desfăşoară o naraţiune înşelătoare, care ţinteşte, de fapt, în altă direcţie decît aceea declarată. Sau, mai bine zis, în alte direcţii, pentru că şi aici, ca şi în celelalte romane ale autorului, aparent atît de diferite de cel de faţă, evantaiul tematic e destul de amplu, iar mizele sînt multiple. Construcţia epică suprtaetajată se sprijină pe cel puţin două teme mari – aş zice chiar suprateme – obsedante şi în Viaţa lui Kostas Venetis sau în Moartea lui Siegfried: de o parte, o preocupare metafizică şi o temă a Răului; de cealaltă, o intensă reflecţie metaficţională şi o căutare a unui „adevăr“ mai profund al literaturii, dincolo de orice convenţii, minuţios deconstruite de critica şi teoria ultimelor decenii. Cele două teme sînt interconectate, de altfel, conducînd către o interogare a existentului, a vieţii şi a literaturii deopotrivă, ambele dezvrăjite.
Cînd afirmă că scrie (sau a scris) o „povestire romantică“, naratorul din Năluca recurge (ca şi autorul însuşi), în mod evident, la un artificiu retoric. Ca „povestire romantică“, istoria iubirii dintre un bărbat la capătul puterilor şi necunoscuta Ada, aflată undeva departe, la capătul lumii, este cel puţin atipică. Sensul cuvîntului „romantic“ e cu totul altul decît acela cu care ne obişnuise literatura romantică a secolului al XIX-lea. Din loc în loc, naratorul lui Soviany remarcă „romantismul“ unor situaţii sau biografii pe care pe care puţini s-ar gîndi să le descrie ca atare – de exemplu, un cuplu de bătrîni cerşetori ţigani, Oacă şi Ortansa, personaje pe care o privire ce pătrunde în profunzimea lucrurilor le scoate de sub domnia grotescului, pentru a le plasa într-o lumină propice, a omenescului de dincolo de graniţele sociale stabilite convenţional: „S-ar putea scrie şi despre ei o povestire romantică“. Oamenii care participă la istoriile „romantice“ din Năluca (pentru că sînt mai multe asemenea istorii în roman, în afara aceleia dedicate unui personaj feminin absent, Ada) sînt, în genere, oameni fără nici un atribut eroic, înfrînţi sau marginali ai vieţii.
Protagonistul însuşi, un scriitor fără nume – din palmaresul căruia aflăm numai titlul simbolic al volumului de debut: Cenuşa –, este el însuşi un „om sfîrşit“; trăind experienţa „subteranei“, el consemnează – într‑un soi de jurnal ce ia, încet-încet, o turnură romanescă – experienţa înfrîngerii sale existenţiale, întreţesută, cumva halucinant, cu istorisirea unei idile la vîrsta crepusculului, despre care nu se poate şti dacă s-a petrecut aievea sau este, pur şi simplu, rodul unei imaginaţii cvasifebrile ce funcţionează ca mecanism compensatoriu. A privit „neantul în ochi“ şi are uneori impresia că „singurul obiect cu adevărat erotic este moartea“. E un „neom“, cum singur se defineşte, şi trăieşte o „neviaţă“. Bea „în virtutea unei fatalităţi“, determinat „de cine ştie ce dorinţă secretă de autodistrugere“ sau, dimpotrivă, cu conştiinţa că, ucigîndu-şi lent corpul, face un exerciţiu de asceză. Îşi descoperă şi îşi analizează, pînă la senzaţia de vertij, limite şi imperfecţiuni, înscriindu-le, ca într-o fişă clinică, într-o „simptomatologie a neomeniei“. Un alt mod de a semnala excepţionalitatea (aparent în negativ), „neom“ şi „neomenie“ sînt cuvinte pe care le foloseşte frecvent (între altele, probabil, şi ca o acoladă ironică la bine-cunoscuta utopie a supraomului…). Îşi mărturiseşte un deficit de vitalitate şi „o feminitate difuză“; aceasta din urmă – un alt nume pentru o invocată androginie a artistului. Portretul lui e, de altfel, acela al artistului damnat: „Există în mine ceva tulbure, ceva îngrozitor, ceva aproape diabolic, ceva ce mă împiedică să duc pentru multă vreme viaţa oamenilor normali, pe care adesea îi invidiez“; „Eu n-am ratat o carte, o carieră sau o femeie, eu am ratat condiţia umană în esenţa ei“. Acest „erou“-„neom“ e totodată un bolnav, „care nu mai poate deosebi ficţiunea de realitate“ (în fond, „ce-o fi însemnînd […] cuvîntul acesta oribil: realitate?“), pentru că – ne avertizează – neoamenii se definesc şi prin aceea că „au prea multă imaginaţie“ şi scrisul însuşi e „un meşteşug neomenesc“.
„Neomul“ care „vorbeşte“ în Năluca e însă departe de a fi un personaj abstract; chiar dacă nu are, aici (în mod semnificativ!), un nume, el are un chip bine definit, o biografie consecvent urmărită, rememorată (într-o aproximativă ordine cronologică) pe măsură ce se inventează o biografie a Adei şi în contrapunct cu aceasta. Şi profilurile personajelor, şi istoriile lor, şi decorurile în care evoluează sînt desenate cu o exemplară claritate şi cu o anumită pertinenţă „realistă“ pe care autorul „însemnărilor“ din Năluca se grăbeşte să o infirme, declarîndu-şi de la bun început „incapacitatea […] de a face, ca Balzac, concurenţă stării civile şi de a construi personaje credibile“: „Ceea ce scriu eu aici nu este cîtuşi de puţin o naraţiune realistă, ci o povestire romantică şi puţin îmi pasă dacă personajele mele seamănă sau nu cu oamenii în carne şi oase“. Şi totuşi, lucrurile nu stau aşa, realitatea dată afara pe uşă, în avantajul suveranei fantezii, se întoarce, cu toată forţa, pe fereastră; iar naraţiunea „romantică“ ia, în multe locuri, turnura uneia care, cel puţin în mod convenţional, ar putea fi etichetată ca „realistă“. Şi aceasta încă de la primele pagini.
Iată şi „decorul“, cadrul din care personajul-narator-scriitor, un om din epoca Facebook-ului, evadează atunci cînd îşi scrie povestea: o garsonieră mizeră dintr-un cartier bucureştean, cîrciumi mai mult sau mai puţin obscure, frecventate de oameni feluriţi, de la „bărbaţi serioşi, taţi de familie, pensionari venerabili“ la declasaţi şi homleşi, ca Oacă, bătrînul cerşetor ţigan, cu state vechi de hoţ de buzunar. Mă opresc puţin la acesta: e mai mult decît un personaj pitoresc – cît se poate de bine reliefat, descris cu o anumită minuţie, cu scrupul de prozator „realist“ –, căci Oacă e şi un rezoner şi, totodată, o umbră deformată a protagonistului, un dublu ciudat al acestuia sau un „frate“, împărtăşindu-şi unul altuia, melancolic, fiecare în felul lui, în limbajul lui, căderea, debusolarea, resemnarea. „Eu m-am născut obosit, dom’ inginer“ – mărturiseşte, ca în glumă, Oacă cel „mărunţel şi foarte zbîrcit“, pe care îl scoate din masa de siluete cenuşii următorul detaliu fizionomic: „nişte ochi mici şi negri, foarte însufleţiţi, care alergau cu vioiciune în toate părţile, trădînd o mare vioiciune de spirit“, „ochişorii aceştia vioi“ creîndu-i interlocutorului „o uşoară senzaţie de disconfort“.
Descripţie fizionomică pe care proza de secol XIX a cultivat-o şi a consacrat-o. În maniera-i bine-cunoscută, Soviany asumă – „postmodern“, dar nu butaforic (nicidecum butaforic!) – convenţii literare mai vechi sau mai noi, le reciclează şi le amestecă între ele, compatibilizîndu-le. Şi, insist, le ia foarte în serios, cu deplina conştiinţă a faptului că acestea sînt „convenţii“ sau, mai bine zis, în pofida acestui fapt. Dar chiar şi denunţarea convenţiei (din care postmoderniştii îşi fac deja de prea multă vreme un titlu de glorie…) se arată a fi, pînă la urmă, tot o convenţie, pe care autorul acestei cărţi o exploatează ca atare, cu – în plus – un strop de benignă ironie: „Aşa cum spuneam, această scenă se petrece doar în închipuire“ – acest gen de precizare auctorială, apăsat (şi ludic) subliniată, revine pe parcursul naraţiunii, ca un refren. Intervin şi altele, din aceeaşi gamă metanarativă/autoreferenţială: „N-ar fi exclus chiar să şterg tot ce am scris pînă acum, căci există lucruri despre care se vorbeşte şi lucruri despre care se tace, iar această poveste poate nu se cuvine să fie scrisă, ci trăită“. Pentru ca mai tîrziu, la distanţă de cîteva zeci de pagini, să dorească să surprindă cu altă mărturisire: „Puţin mă sinchisesc dacă în loc de o povestire romantică, aşa cum intenţionez, voi scrie în cele din urmă povestea unei psihoze. Poftim, dacă vreţi vă fac şi o mărturisire: Ada sînt eu“.
Cine este, în fond, Ada, eroina căreia – pentru ca lucrurile să fie şi mai complicate – îi este dedicat chiar romanul lui Soviany (nu acela al personajului său scriitor…)? Un chip suprapus unor figuri din mitologia nordică, o „imagine“, o „femeie de aer şi de cuvinte“, „o fantasmă, un drog asemănător cu alcoolul“. Ada e imaginată în decoruri variate – în mijlocul unei naturi ireale şi într-un timp cvasimitic, în fond, ca siluetă străbătînd reveriile unui artist care nu mai crede decît în gratuitatea artei; ca şi, conform unui alt registru, în miezul unor secvenţe de viaţă cotidiană, plauzibile, dacă nu şi „reale“. E expusă, în detaliu chiar, o biografie fictivă a Adei, dar înainte ca povestea să prindă contur, evoluînd, cu bine disimulată euforie, de la un episod la altul, sîntem avertizaţi: „Aceste însemnări nu vor să fie nici povestea unui neom, nici o biografie a Adei, ci doar o simplă povestire romantică“. Incertitudinea existenţei de facto a personajului e permanent contrabalansată de inventarea unei biografii foarte plauzibile şi, din nou, cît se poate de amănunţite. Povestea curge fără poticnire, fără acolade absconse, captivează şi seduce. Nu am spus nimic încă despre epicul foarte bogat: un comentator căruia i-ar plăcea să povestească ar avea ce – descoperim aici, între altele, şi firul unui thriller politic, în decorul epocii lui Ceauşescu, dar şi, în alt registru, un episod de proză hoffmaniană, unul dintre secretele prozei lui Soviany fiind arta de a compatibiliza o serie de registre aparent incompatibile, de a le juxtapune fără nici o stridenţă. Naraţiunea e densă, fără a deveni, prin aceasta, greoaie; şi „simplitatea“ ei este construită, este efectul unei strategii creatoare ce nu mizează pe inutila sofisticare, ci pe rafinament şi „rafinare“. Căci o carte care, ca Năluca lui Octavian Soviany, se citeşte aproape „pe nerăsuflate“ este, în realitate, rezultatul unei elaborări extrem de acribioase – la fel de atente la cel mai mărunt detaliu ca şi la structura mare a naraţiunii –, produsul unei conştiinţe creatoare care-şi ascunde, cu discreţie, adevăratele procedee, chiar în timp ce le exhibă, derutant, pe altele…
Năluca este cartea extrem de vie a unui autor care, (re)traversînd cu fiecare roman sau cu fiecare roman de poeme o experienţă a „convenţiilor“ livreşti şi a relativităţii tuturor lucrurilor, face din asta, în mod surprinzător şi curajos totodată, un triumf, fie şi momentan numai, al încrederii în posibilităţile „demiurgice“ ale literaturii. O încredere/o iluzie taxabilă poate, azi, ca „desuetă“ – însă fără de care literatura nu trăieşte propriu-zis, ci doar subzistă. Ca întruchipare a ideii de seducţie, „năluca“ invocată în romanul lui Soviany este chiar duhul ficţiunii, acel ceva impalpabil, invizibil, imponderabil – existînd undeva, într-o dimensiune aparte a universului –, dar imaginabil, care dă viaţă literaturii (altfel spus: care face ca un text să nu fie doar „un text“, ci literatură). Iar cărţile lui Octavian Soviany au, repet, foarte multă viaţă.
Octavian SOVIANY
Năluca
Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 2016, 328 p.