O restanţă: disidenţa

  • Recomandă articolul
Cuvintele au mizele lor. De 25 de ani lumea literară se luptă în jurul sintagmei „rezistenţă prin cultură“. În funcţie de cum umplem noţiunea, în ea intră doar Paul Goma şi foarte puţini alţi cîţiva sau lasă loc şi lui Nichita Stănescu ori chiar lui Ion Lăncrănjan (doar a fost cenzurat). Dinspre „povestea Dorin Tudoran“ a venit şi întrebarea ce înseamnă „disident“, într-o interpretare riguroasă a termenului, şi cum arată, la o cercetare calificată, lumea disidenţei româneşti de dinainte de 1989  (1). În sensul cvasigeneralizat al studiilor de istorie recentă, cuvîntul „disident“ urmează uzanţa de nume, răspîndită prin anii ’70, pentru opozanţii din URSS care criticau regimul comunist deschis, legitimînd acest comportament prin drepturile fiinţei umane – ale lor şi ale concetăţenilor. Etimologic, cuvîntul are alt sens, ştim, dar disciplinele îşi impun propria semantică. Asumarea publică, la lumina zilei, a opoziţiei la regim şi aderarea la principiile drepturilor omului sînt cele două referinţe majore ale statutului de disident. Orice disident e deci opozant, dar sînt oameni care luptă împotriva regimului în secret (clandestin). Ei sînt rezistenţi, nu disidenţi. Din această categorie a făcut parte Dumitru Iuga (cîţi îşi mai amintesc de el? – şase ani de închisoare pentru a fi […]
Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.

Comentarii utilizatori

Comentariile sunt închise.