Despre literatura românească a anilor ’90 a început, de cîţiva ani, să se vorbească mai des şi mai aplicat. Apar deja primele încercări de sinteză – dincolo de obişnuitele volume de articole, numeroase şi relevante numai pînă la un punct, pentru că urmăresc peisajul literar de la firul ierbii, cu minime scanări ale ansamblului –, alături de primele colecţii de documente. Cine va intra, din curiozitate, pe site-ul cesindcultura.acad.ro, unde au fost arhivate acum doi ani rezultatele unui recent program postdoctoral al Academiei Române, va constata, probabil nu fără surprindere, că destul de multe dintre studiile din domeniul literaturii realizate în cadrul programului respectiv au ca nucleu problematica anilor ’90, abordată din unghiuri variate – de la analiza confruntărilor ideologice din cîmpul cultural (literar) al perioadei pînă la panoramări de tendinţe, grupări, autori, cu o specială atenţie acordată prozei. Iată nişte titluri: Cosmin Borza, Dezbaterea canonică astăzi. Cazul literaturii române postbelice; Andreea Mironescu, Textul literar şi construcţia memoriei culturale. Forme ale rememorării în literatura română din postcomunism; Mihai Iovănel, Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc (între timp, lucrarea a fost substanţial rescrisă, apărînd – sub acelaşi titlu – la Editura Muzeului Literaturii Române); Andrei Simuţ, Romanul românesc postcomunist între trauma totalitară şi criza prezentului. Tipologii, periodizări, contextualizări; Cătălin Sturza, Proza românească din anii 1990 şi 2000: între tradiţie, modele internaţionale şi forțele pieţei; Adina Diniţoiu, Evoluţia şi direcţiile prozei româneşti după 1989. Sînt aici, fără îndoială, nuclee semnificative, care ar merita amplificate, (re)publicate şi discutate fiecare în parte. Evident, le revine noilor promoţii de critici şi de eseişti rolul de „analişti“ ai literaturii recente şi foarte recente.
Relansarea cu dificultăţi a prozei noastre ficţionale după sincopa generată de momentul 1989 e un fapt mereu evocat – la nivel publicistic – în ultimii 15-20 de ani. În primul deceniu postcomunist, asaltul memorialisticii, al jurnalului şi al altor specii nonfiction, implicarea foarte activă (şi uneori pasională) a multor scriitori în publicistica de atitudine, precum şi impasul – tot mai evident pe măsură ce ne apropiem de borna anilor 2000 – al unei proze de tip experimental sînt factori care amplifică şi prelungesc o criză a prozei, genul cel mai „sensibil“ la seismele socialului şi, în bună măsură, un vehicul al acestora.
Aflată în situaţia de a-şi redefini mizele (de recitit, în acest sens, acutele consideraţii eseistice ale lui Mihai Sin din Marea miză – Editura Nemira, 2008 –, ca şi analizele simptomatologice foarte aplicate întreprinse de Ion Simuţ în Reabilitarea ficţiunii – Editura Institutului Cultural Român, 2004), proza românească postdecembristă a ezitat, vreme de un deceniu şi ceva, în căutarea unui ton, a unor registre scripturale şi, nu în cele din urmă, a unor priorităţi tematice, revirimentul său manifestîndu-se după 2000 (şi mai vizibil după 2004-2005), atunci cînd, pe de o parte, prozatori deja afirmaţi înainte de ’89 sau imediat după (altfel spus, din promoţii mai vechi, însă nu mai vechi decît aceea a „şaptezeciştilor“), recalibrîndu-şi scrisul, revin în actualitate cu cărţi noi şi, implicit, cu propuneri prozastice inedite, iar pe de altă parte, stimulaţi de o piaţă editorială din ce în ce mai prietenoasă cu nou-veniţii, se lansează o serie întreagă – sau, mai bine zis, serii întregi – de autori tineri (sau relativ tineri), reuniţi în jurul unor colecţii sau al unor proiecte gestionate de anumite edituri (în primul rînd, de Polirom – e un fapt, dincolo de orice fel de bănuială de parti pris!…) ori în jurul unor mici grupări, dar nu numai.
Se înregistrează, de un deceniu şi jumătate încoace, un fel de efervescenţă editorială în materie de proză – oricît de sceptic sau de exigent am privi lucrurile. Proza românească nu mai e, în mod evident, în criză: în fiecare an apar, într-un noian de titluri de toate calibrele, cîteva titluri notabile şi, poate, unu-două de reţinut pe termen ceva mai lung. Temele şi tipurile de discurs circumscriu un spectru destul de larg de opţiuni, configurînd un teritoriu policrom, cu variate forme de relief. Odată închis intervalul tranziţiei postcomuniste (cu ce rezultate şi cu ce noi traume – ar fi o altă chestiune, extraliterară…), proza românească a intrat, şi ea, într-un registru al normalităţii (fie şi relative). Cu ce ochi priveşte însă această „nouă proză“ tranziţia mai înainte invocată? În ce măsură, în ce fel, cît de acut sau de superficial au pătruns temele/problemele anilor ’90 – e vorba despre temele societăţii româneşti din acest interval „obsedant“ – în proza recentă? Cît de interesaţi au fost sau sînt prozatorii români de subiectele – unele foarte controversate – (de la evenimentul politic la faptul divers cotidian) oferite de istoria recentă?
O proză a actualităţii autentică, „cinstită“, credi(ta)bilă, nu s-a putut scrie, înainte de 1989, fără contorsionări, sinuozităţi, strategii tortuoase şi tot felul de alte aventuri – textuale sau extratextuale. Astfel încît, în postcomunism, prozatorii au avut de răspuns şi acestei provocări: să redescopere „actualitatea“, căutînd moduri de a se apropia de (şi de a se raporta la) ea. Un prim reflex – firesc, de altfel – a fost acela de a încheia mai întîi nişte conturi cu epoca predecembristă, şi de aici au rezultat rafturi întregi de romane – unele notabile, altele (numeroase), mai puţin – despre comunism, majoritatea dintr-o perspectivă implicat-anticomunistă. Va veni curînd momentul să vedem ce anume rezistă literar din toată această literatură. Subiectele din această arie par azi oarecum supralicitate. Sau, în orice caz, se cer tratate un pic altfel decît în urmă cu 20 de ani.
Sigur, interesul pentru o anumită problematică nu se impune prin ucaz. El se manifestă sau nu şi, în ambele situaţii, nu putem decît să constatăm faptul, să descriem un context şi să ne punem întrebări în legătură cu implicaţiile acestuia. O temă apare, e vie sau moare în literatură pe căi ce se sustrag, din fericire, diferitelor comandamente ideologice, de un semn sau de altul… Cert e că proza românească a „întîrziat“ foarte mult în rememorarea (cu accente acuzatoare) a trecutului comunist, amînînd „cronica“ prezentului în desfăşurare sau acordîndu-i un spaţiu marginal. (Pornim, nota bene, de la premisa că proza sau, mai exact, o parte a ei se constituie, încă, într-o cronică a unor epoci şi realităţi, dincolo de metamorfozele suferite în timp, şi în ultimul secol în ritm accelerat, de discursul prozastic – nu doar european.) Un „mare roman“ al Revoluţiei – atît de aşteptat şi de des invocat – nu avem nici astăzi, deşi evenimentul se desenează, fragmentar, pe fundalul cîtorva dintre cărţile postdecembriste notabile; de exemplu, la Radu Aldulescu, în Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare, sau la Bogdan Suceavă, în Noaptea cînd cineva a murit pentru tine. (1989 al lui Adrian Buz nu este prea convingător, iar romanul Revoluţiei din partea a treia a Orbitorului cărtărescian e, din păcate, un fiasco.) Nici fenomenul Piaţa Universităţii, nici mineriadele, nici alte asemenea evenimente politice memorabile ale anilor ’90 nu şi-au găsit încă ilustrări convingătoare literar – şi subliniez „literar“! –, deşi sînt invocate (sau evocate) în multe volume prozastice. Supărătoare la destui autori este, din 1990 pînă azi, confuzia pe care o fac între pagina de roman (sau, în fine, proză scurtă) şi aceea de ziar, confuzie ce se traduce adesea într-o proză ce nu e deloc departe de imaturitatea tezist-moralizatoare a unui Nicolae Filimon, care nu-şi lasă nici personajele să se mişte în libertate, şi nici pe cititor să judece singur… Temperatura unor subiecte ale actualităţii sau ale trecutului (foarte) recent nu le e prielnică, în mod cert, autorilor inapţi de o minimală, dar necesară obiectivare.
Revin însă la o întrebare formulată cu două paragrafe înainte: cum anume intră în proza postdecembristă (şi în special în aceea de după 2000) anii ’90 şi fantasmele lor? În mod discret, în general, ca problematică secundă şi, se cuvine subliniat, ca atmosferă de fundal – în cărţi care nu sînt, nu îşi propun să fie, şi e dreptul lor să nu-şi propună, „romane politice“. Proza cotidianului, a faptului de viaţă aparent mărunt, publicată de un deceniu şi ceva încoace, a fotografiat cu destulă atenţie, între altele, secvenţe definitorii pentru climatul anilor ’90. Climat în legătură cu care găsim detalii mai peste tot în proza (încă!) recentă, diseminate firesc, neostentativ, în istoriile unor personaje. Îmi vin în minte volume de proză ale unor autori precum Dan Lungu (Cheta la flegmă, Raiul găinilor, Cum să uiţi o femeie ş.a.), Florin Lăzărescu (Ce se ştie despre ursul panda, Trimisul nostru special şi nu numai), Lucian Dan Teodorovici (Atunci i-am ars două palme), Sorin Stoica (Povestiri cu înjurături, Dincolo de frontiere). Dar atmosfera anilor ’90 impregnează şi paginile unor cărţi de o factură diferită („necotidianistă“, dacă se poate spune aşa), ca Hotel Universal de Simona Sora (cu un episod din Decembrie 1989 sau cu episodul implicării civice postrevoluţionare a lui Petru Creţia, de exemplu) sau ca mai multe dintre volumele lui Radu Ţuculescu (Cuptorul cu microunde, între altele).
Sînt, apoi, cărţi care aduc chiar în prim-plan obsedanţii ani ’90 româneşti – pe care, în Venea din timpul diez (2004), Bodan Suceavă îi vede sub specia carnavalescului şi a butaforicului, iar Radu Jörgensen, în Clovnul din lemn de gutui (1998; reeditat cu anumite modificări în 2011, sub titlul Se respinge!) – un foarte puternic roman descriind experienţa unui tînăr care emigrează în Suedia după deziluzia produsă de primul an postrevoluţionar – în cheia unui realism aproape sumbru. Romane ale tranziţiei postcomuniste construite, sofisticat, printr-o suprapunere de etaje narative şi de coduri – realist şi politic, metafizic/mistic şi simbolic sau ironic, cu note satirice sau parodice –, scrie Petru Cimpoeşu, foarte semnificative fiind, în acest sens, Simion liftnicul (2001) – care a răspuns perfect aşteptărilor celor care simţeau nevoia de a citi, la începutul anilor 2000, un roman despre tranziţia românească – ori Christina Domestica şi Vînătorii de suflete (2006). Mai recent, Cristian Teodorescu realizează, în Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui (2015), o frescă a societăţii româneşti postdecembriste, cu jocuri politice de culise, cu „mafii“ şi alte grupări oculte ce căpuşează instituţiile, inclusiv pe aceea a presei – mixînd un registru al notaţiei realiste cu unul ironic, denunţînd oblic o imensă butaforie socială.
Iar exemplele pot continua. În întregul său, proza lui Dan Lungu reconstituie, am mai scris-o şi cu alte ocazii, imaginea României profunde a deceniilor postdecembriste, cu nevrozele şi nostalgiile posttraumatice, cu oamenii mărunţi şi debusolaţi, eroi de proză cehoviană plasaţi în contextul tranziţiei postcomuniste sau al epocii globaliste. O imagine asupra lumii româneşti imediat postdecembriste – imagine rezumabilă, abstract, în termeni ca degringoladă, ruină şi totodată bovarism al libertăţii – oferă şi cărţile lui Petre Barbu, de la Dumnezeu binecuvîntează America (1995) şi Ultima tresărire a submarinului legionar (1998) pînă la Marea petrecere (2014), naraţiuni pe jumătate „realiste“, pe jumătate absurdist-funambuleşti. Cronicarul „en titre“ al tranziţiei este însă, deocamdată, Radu Aldulescu, ale cărui cărţi – că e vorba de Proorocii Ierusalimului (2004), de Mirii nemuririi (2006) sau de titluri mai noi precum Istoriile genocidului şi Istoria Regelui Gogoşar – impun o formulă realist-apocaliptică pe cît de coerentă, pe atît de puternică.
Pur orientativă, lista rămîne, evident, deschisă. După cum problematica anilor ’90 rămîne, pentru ceva timp de aici înainte, un filon de exploatat ficţional.