L-am întîlnit pe Romulus Rusan la Geo Bogza acasă. Era la sfîrşitul anilor ’80, înainte ca autorul Cărţii Oltului să fi semnat, alături de alţi şase intelectuali, scrisoarea de solidaritate cu Mircea Dinescu şi Ana Blandiana. Se întîmplase ca Gina şi Sorel Vieru, apropiaţi mie şi soţiei, să ne invite la Bogza, de care îi lega o prietenie de decenii. La sosire se mai aflau în apartament Ana Blandiana şi Romulus Rusan. Blandiana a ocupat locul central pe scena imaginară a camerei unde Geo Bogza „veghea“ asupra invitaţilor, cu autoritatea lui făcută din tăcere şi siguranţă de sine. Rusan a vorbit de cîteva ori, ca din umbră. Îi citisem America ogarului cenuşiu, care-mi plăcuse enorm. O carte de călătorii spune multe şi despre autor, uneori chiar mai mult decît despre locurile vizitate. O carte de o sensibilitate paradoxală, şi întristată, şi luminoasă, pentru toţi şi pentru toate. Acolo la Geo Bogza, ascultam pe viu, pentru întîia oară, vocea lui Rusan. Avea ceva special, „acel ceva“ care m-a frapat repetat, de atunci pînă acum cîteva zile, cînd am vorbit ultima oară cu el la telefon: glasul lui suferea şi zîmbea în acelaşi timp. Iarăşi paradoxal, de la acea întîlnire de acum aproape 30 de ani, prezenţa lui Romi mi-a rămas, dintre toate, cel mai intens în memorie.
* * *
Erau mai multe lucruri în tensiune în stilistica de viaţă a lui Rusan. Un om extrem de discret, dar îl atrăgea să asculte, să afle şi îi plăcea să vorbească. Grija lui pentru detaliu se regăsea cînd în revenirea, din nou şi din nou, la paginile pe care le edita, cînd în efortul de a stabili cu cine, cum şi de ce s-a întîmplat un lucru, şi nu, după cum altcineva susţinea, un altul. A fost copleşit de valurile de mistificări care i-au maculat pe cei dragi, mai ales pe vremea deceniului anti-iliescenist. Dar cred că „nimic din ceea ce era omenesc nu îi era străin“ şi, bănuiesc, gusta pînă şi inventivitatea literară (cînd exista) a textelor vitriolice ale pamfletarilor. De departe, a stat în umbra Anei Blandiana. Cu cît te apropiai, cu atît vedeai mai bine cît de conturată îi era personalitatea. Cuplul Romulus Rusan-Ana Blandiana m-a dus deseori cu gîndul la un altul, de asemenea celebru: Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu. Ambii bărbaţi le‑au oferit partenerelor lor pasul de solist în dansul vieţii; dar ambii au ştiut să le slujească păstrînd, veghind asupra întemeierii de sine.
* * *
I-am putut vedea, de aproape, şi des, pe Romulus Rusan şi pe Ana Blandiana, în timpul constituirii şi creşterii Alianţei Civice. Spre deosebire de multele personalităţi VIP ale conducerii AC, care vorbeau şi decideau asupra lucrurilor de făcut, şi apoi plecau la ale lor, Romulus Rusan s-a înhămat la transpunerea planurilor în viaţă, an după an, dăruire care i-a „confiscat zilele, nopţile, duminicile şi concediile, cu viaţă cu tot“1. Onestitatea lui Rusan era totală, manifestată în feluri care uneori păreau că luptau împotriva timpului. Substanţa onestităţii lui o descoperi privind la oamenii pe care el i-a purtat în suflet. Cînd a fost să fie, la celebrarea a 25 de ani de la înfiinţarea AC, Rusan i‑a dedicat omagiile sale lui Gheorghe Arvunescu, omul „atît de modest, de curajos şi de fermecător“ care a fost „iubitul nostru contemporan“.
* * *
Romulus Rusan şi Ana Blandiana sînt merituoşii a două mari construcţii, Academia Civică şi Memorialul de la Sighet, el mai ales prin marea întreprindere editorială menită să păstreze empatia pentru dramele trecutului, ea în special prin reprezentare şi prin logica muzeală a Memorialului. La fundamentul acestei legături se află atitudinea lor faţă de adevărul suferinţei umane. Perioada imediată de după Marea Schimbare fusese una a trăirilor patetice, dar şi a vedetismelor. Era vremea în care intelectualii publici scriau în avalanşă despre greutăţile, necazurile şi curajul (non)acţiunii lor. Era apogeul manifestării vocale a solidarităţii cu disidenţii, deşi timpul solidarităţii cu ei trecuse. Ar fi de înţeles că se vorbea în special despre trauma păstrată în memorie de cei mai mulţi, cel mai bine, care era trauma cea mai apropiată în timp, a ceauşismului. Totuşi, se mai aflau alături de noi supravieţuitorii închisorilor din anii ’50. Îți puteai da seama că stalinismul a dus la tragedii care, faţă de ceea ce a urmat, nu suportau comparaţie. Romulus Rusan a refuzat această formă de narcisism colectiv crescută prin suprainteresul pentru recent şi pentru exemplul propriu, care a dominat lumea culturală a anului 1990. Iniţiativa lui de implicare a Alianţei Civice în istoria orală nu exprima, aş spune, interesul profesional, „natural“, al unui istoric, ci era expresia sensibilităţii lui pentru anonimi – cu siguranţă, cei mai năpăstuiţi. Construcţia ulterioară a memorialului de la Sighet şi portofoliul Editurii Academiei Civice au reflectat asprimea cu care a judecat Răul comunist, dar şi sentimentul obligaţiei morale de a onora victimele prin ierarhizarea dreaptă a suferinţelor lor.
* * *
Nu l-am mai văzut pe Romulus Rusan vreme de cîţiva ani. Reîntîlnirea a avut loc la înmormîntarea lui Vasile Paraschiv, în luna februarie 2011. Suferea de o afecţiune la şold şi purta un baston. M-a lovit imaginea lui şchiopătînd, dar altfel, era acelaşi. Şi, mai ales, am regăsit aceeaşi voce care purta cu ea acelaşi zîmbet şi aceeaşi umbră de joc, aceeaşi grijă şi suferinţă. Rusan avea ceva atemporal. Niciodată nu mi-l închipuiam murind. Cînd am aflat vestea, m-am uitat la vîrstă: 81 de ani. Mult prea mult faţă de felul în care-l privisem. Pur şi simplu, nu-mi imaginasem că şi el va intra în logica firii şi ne va părăsi.
- Mărturie din Romulus Rusan, „Nu putem reuşi decît împreună“, Solidaritatea este superlativul libertăţii. Alianţa civică – privire după 25 de ani, Fundaţia Academia Civică, 2015, p. 9.