Opoziţia în (post)democraţie

  • Recomandă articolul
Evenimentele din ultimele două luni, de la mişcarea indignaţilor din Piaţa Universităţii la greva opoziţiei parlamentare, arată că opoziţia – atît cea politică, cît şi cea civică – a intrat într-o nouă etapă de evoluţie. Atît practica, cît şi teoria opoziţiei s-au adaptat noului context societal generat de criză, dar şi de evoluţia tehnologică. Pe de o parte, conceptul opoziţiei trebuie substanţial revizuit pentru a se adapta unei teorii a opoziţiei politice în democraţiile postindustriale, pe de altă parte, practica opoziţiei, mai ales a celei civice, se îmbogăţeşte cu noi revendicări şi foloseşte cele mai noi tehnici.   În aceste condiţii, cît de mult poate ocoli o majoritate guvernamentală consultarea opoziţiei? Cît de mult poate fi ignorată opoziţia într-o democraţie reprezentativă? Și, mai ales, care sînt riscurile respingerii violente a opoziţiei?   Căci, oricare ar fi opoziţia, pentru ca o democraţie reprezentativă să funcţioneze, aceasta trebuie recunoscută ca parte legitimă a comunităţii. Or, dacă actuala majoritate, atît de greu şi imoral formată, refuză dialogul politic sau civic, este pus în discuţie un principiu al democraţiei reprezentative – îndreptăţirea opoziţiei –, dar totodată sînt create condiţiile pentru un derapaj postdemocratic.   Dacă într-o tradiţională democraţie reprezentativă opoziţia se putea constitui într-o […]
Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.

Comentarii utilizatori

Comentariile sunt închise.