Oraşul unui prieten

Dacă am cunoscut un om despre care se poate spune că avea vocaţie de prieten, acela era Iordan Chimet. Iordan străbătea Bucureştiul în iernile cele mai geroase din anii ’80 pentru a-şi revedea prietenii, de obicei aducînd vorbe de încurajare ce aveau aproape un ecou miraculos în acele vremuri absurde. Avea o voioşie reconfortantă şi un fel „sălbatic“ de a-şi tachina prietenii – cu cît se făcea că te „insultă“ mai aprig, cu atît te iubea şi te preţuia mai mult. Cu tata era prieten vechi. Iordan era gălăţean – acolo se împrietenise, pe linie literară, cu scriitorul Camil Baciu (Camillo, pe care îl tachina „Dromadera“ şi „Cămila scîrboasă“) şi inginerul poet, bine cunoscut ca disident, Gheorghe (Babu) Ursu. Pe tata, care a studiat Construcţii Hidro­tehnice la Galaţi, în anii ’50, l-a cunoscut tot la Galaţi, datorită pasiunii lor comune pentru volei, tata fiind pe atunci jucător profesionist în echipa Progresul. Iordan juca volei binişor şi nu lipsea, după mărturia tatei, de la nici un meci important din Divizia A. Era încîntat şi de faptul că tata citea literatură şi vorbea limba română neaşteptat de bine „pentru un sportiv de performanţă“. Eu l-am cunoscut în anii ’80 la noi acasă, […]