„Orice text e un palimpsest, în straturile căruia stă ascunsă toată literatura lumii“

Pentru a reda imaginea orașului așa cum apare în operele a șase scriitori din generații diferite, ați realizat interviuri cu Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameșteanu, Stelian Tănase, Simona Sora, Filip Florian şi Ioana Pârvulescu. Ce ați descoperit pe parcursul acestor discuții?

Am conceput o parte dintre întrebările adresate celor șase autori din cartea mea pe parcursul scrierii capitolelor, o parte după încheierea acestora. De cîte ori simțeam eu însămi nevoia unor precizări suplimentare sau orice fel de îndoială legată de interpretarea mea, formulam o întrebare pe care s-o adresez autorului respectiv. Dialogul s-a născut, de fapt, din această dorință de a-mi confrunta propriile ipoteze cu mărturisirea directă a fiecărui autor despre cum vede el orașul. Acolo unde a fost cazul, am făcut trimitere la elemente biografice sau la alte volume ale interlocutorului meu, despre care nu am vorbit neapărat în carte, pentru o imagine cît mai completă a viziunii acestuia asupra orașului. Mi-a fost confirmat din nou, dacă mai era nevoie, că imaginea poetică a orașului rămîne mai puternic imprimată în memoria colectivă decît cea recuperată prin intermediul documentului, al istoriei. Că nu există o singură imagine a unui București dintr-un anumit moment al trecutului, ci o multitudine de imagini – chiar și cînd vorbim despre Bucureștiul istoric, nu doar de­spre cel literar – și că între aceste tipuri de ima­gini există o serie de relații subtile pe care o cercetare de acest fel le poate exploata. Am descoperit multe lucruri de-a lungul acestor discuții, nu doar despre orașul real sau ficțional, ci și despre personalitatea celor șase autori. Cred că fiecare interviu a sfîrșit prin a fi un portret, unul indirect, firește, al fiecăruia dintre autori.

Ați descoperit linii de dialog între aceste șase lecturi ale orasului și Bucureştiul lui Mircea Eliade?

Cred că întotdeauna există un dialog între două cărți succesive, mai ales cînd ele au, ca în cazul meu, un subiect asemănător. E în primul rînd vorba despre o continuitate teoretică, un cadru teoretic care vine în prelungirea (și completarea) celui din Bucureștiul lui Mircea Eliade. Apoi, în timp ce scriam la această a doua carte a mea, mi-a venit ideea de a-mi continua analizele, pe proza lui Mircea Cărtărescu, în primul rînd, iar celelalte au venit cumva de la sine. Nu am simțit însă că reiau lucruri din celelalte cărți, pentru că textele analizate sînt foarte diferite. Metoda e aceeași, dar bibliografia s-a completat cu titluri noi față de cea din Bucureștiul lui Mircea Eliade.

Cum reuşim să înţelegem şi să simţim adevărata natură a spaţiului şi a timpului, în literatură?

Cred că, intrînd în logica eliadescă, așa cum putem spune că adevărata istorie a orașului nu e cea exactă, din manuale și documente, ci una care ține de ordinul miticului, de ceea ce transcende evenimentul istoric, la fel și geografia orașului, cea care contează, e una „interioară“, cum spune tot Eliade, sau „trăită“, și care se prelungește în mitic și simbolic. Literatura creează și întreține sau alimentează această mitologie a orașului, unde coordonatele timpului și spațiului, așa cum le cunoaștem noi, sînt altele sau, altfel spus, nu mai contează.

Care este codul dvs. personal de interpretare a fantasticului?

E o întrebare la care e foarte greu de răspuns pe scurt. Cred că fantasticul a fost întotdeauna o supapă, un refugiu, o armă de apărare împotriva concretului, a materialității dezarmante a lumii. În plus, un răspuns la obsedanta întrebare despre „ce e dincolo“, dincolo de noi, de lumea noastră, de moarte. Cred că e ceva structural, cu cît îți pui mai des aceste întrebări sau ești mai preocupat de ele, cu atît mai intens cauți răspunsuri și, în mod firesc, le cauți în literatura fantastică. Am citit multă literatură fantastică în facultate, era o adevărată modă, îi devoram pe sud-americani, pe Buzzati, pe Angela Carter. Recitesc și acum cîteva romane fantastice, periodic, simt această nevoie, dar îmi dau seama că optica s-a schimbat radical, le percep și le interpretez altfel. Unele mi s-au părut, la recitire, foarte diferite de cum mi le aminteam, altele dezamăgitoare, cu un mesaj prea „la vedere“. Altele, dimpotrivă, au rezistat probei timpului. În fond, așa se întîmplă cu toată literatura. Important e ca sensurile să rămînă inepuizabile, să fie mereu altele, să provoace la un exercițiu de imaginație care să nu se termine niciodată.

Care este mesajul ficțiunii, pentru cei care cred doar în cifrele, precizia, strictețea, rigoarea stiintelor exacte?

Întrebarea dvs. vine chiar în avanpremiera unei conferințe pe care o voi ține studenților de la mai multe facultăți ale Universității din București, și una dintre teme este chiar aceasta, motivarea, stimularea studenților să citească, să aibă o viață culturală, chiar dacă provin de la facultăți cu profil real. Eu cred că există și o prejudecată, cum că aceștia nu citesc sau citesc mai puțin decît cei de la facultățile de Litere sau Limbi străine, de-a lungul timpului mi-a fost de multe ori infirmată această ipoteză. Am întîlnit medici, economiști, IT-iști, unii și printre cititorii cărților mele, mai pretențioși și uneori mai rafinați decît absolvenții de Litere. Nu o dată observațiile sau sugestiile lor mi s-au părut extrem de utile. Uneori tind să cred că, în mod paradoxal, pentru că nu și-au făcut din citit și scris o meserie, au instincte mult mai sigure, detectează imediat orice notă falsă, nu pot fi înșelați cu ușurință atunci cînd citesc un text.

În cîte limbi vorbesc cărțile?

Firește că într-o multitudine de limbi. A autorului, în primul rînd, a unei epoci, a tuturor celor pe care i-a citit și care i-au influențat în vreun fel scrisul. Chiar și în a cititorului, pentru că, atunci cînd citești, îți „traduci“, de fapt, cartea, selectezi în mod automat doar ceea ce vrei sau ești pregătit să citești, de fapt, ți-o rescrii în minte, așa încît la sfîrșit e alta.

Descrieți-mi imaginea celei mai frumoase biblioteci în care ați pășit vreodată.

Sînt mai multe biblioteci fabuloase care ocupă un loc anume în biografia mea. Prima e biblioteca de la mine din cartier, de unde am început să împrumut cărți în școala primară. Era într-o vilă veche, de pe bulevardul Banu Manta, un adevărat labirint pentru cei obișnuiți cu apartamentele de bloc. Erau acolo două bibliotecare, doamna Sanda, iubită de toată lumea, pentru că știa întotdeauna ce sugestii de lectură să-ți facă, și o făcea cu plăcere, cealaltă, o ființă cu un aspect clorotic, veșnic nemulțumită și ostilă, al cărei nume l-am uitat. Apoi a fost biblioteca de la Literele bucureștene, care și acum a rămas preferata mea. De curînd s-a adăugat biblioteca de la Sorbona, dar și cabinetul de stampe și hărți de la BNF, unde, cînd mi-au fost aduse sulurile cu vechi hărți ale Parisului, mănușile cu care aveam voie să le ating și o lupă enormă, m-am simțit cu adevărat privilegiată.

Cum vă raportați la noile tehnologii? Cum vedeți raportul dintre literatură/carte, cititori/public și internet?

Cred că orice nou instrument care te poate stimula, ajuta în vreun fel sau îți poate ușura accesul la informație este mai mult decît binevenit. Nu cred că acum aș mai putea scrie de mînă altceva în afară de fișe de lectură, idei, scurte rezumate pe care să le dezvolt ulterior. Pentru că tastarea pe laptop te face să economisești timp, dar și să îți gestionezi mult mai eficient fluxul ideilor și chiar să te organizezi mai bine. În cazul meu așa stau lucrurile, cu siguranță nu pentru toată lumea e la fel. Iar faptul că acum, prin intermediul internetului, ai acces imediat la tot felul de arhive, colecții de ziare sau documente, fotografii, enciclopedii etc. e visul împlinit al oricărui cercetător.

Scriitorul este influențat de atmosfera cărților pe care le-a citit? Cum apare povestea dintr-o carte, de fapt?

Cred că scriitorul e influențat în multe feluri de cărțile pe care le citește, de unele influen­țe e conștient, altele se insinuează în scrisul lui pe nesimțite. Unii afirmă că nu citesc nimic în perioada în care scriu la un nou roman, ca nu cumva influența altui autor să le contamineze stilul. Eu nu prea cred în așa ceva, stilul fiecăruia, dacă e, e prea puternic pentru a fi afectat în mod decisiv de amprenta altcuiva. Pe de altă parte, sîntem întotdeauna produsul celor care au fost înaintea noastră, e și arogant să consideri că poți crea ceva cu totul nou. Oricum, orice text e un palimpsest, în straturile căruia stă ascunsă toată literatura lumii.

În cazul meu, povestea fiecărei cărți se naș­te, după o perioadă de gestație mai lungă sau mai scurtă, uneori altfel decît plănuisem inițial, și acest element al imprevizibilului e și ceea ce mă ține în priză. Chiar în cazul teoriei sau al criticii, cărțile au viața lor, își impun voința, te deturnează atunci cînd te aștepți mai puțin.

Ce formule narative din istoria literaturii universale continuă să vă cucerească?

Continuă să mă fascineze epopeile, care sînt o imagine a timpului lor, care au ambiția de a spune „totul“ și în al căror ritm orice cititor își regăsește liniștea și inspirația, pentru că vorbesc despre o ordine străveche a lumii, de­spre adevăruri și legi universale. La fel stau lucrurile și în cazul teatrului antic și al cîtorva romane ale Antichității. La ele revin periodic, mai ales cînd îmi pierd încrederea în puterile literaturii.

Care este destinul sunetelor si al cuvintelor, într-un univers tentat de insistenta voluptate a imaginilor?

Imaginea e cea mai scurtă sau cea mai ușoară cale de a transmite un mesaj, de unde și marea ei popularitate în lumea în care trăim, una a vitezei, în care vrei, nu vrei, trebuie să ții ritmul. Dar asta se întîmplă acum, e o trăsătură a lumii noastre, nu se știe ce ne rezervă viitorul.

Interviu de Ștefania ARGEANU