Păcatele și înfrîngerile ilegaliștilor români

  • Recomandă articolul

„Dulgheru a fost în lagăr, l-a cunoscut Pantiușa (Bodnarenko). După 23 august, a ajuns anchetator principal, șeful Direcției de anchete. A fost băgat la zdup de Pantiușa. I‑au scos toți dinții. Acum se întîlnește cu Pantiușa pe stradă și discută cu plăcere.“ Într-un fel, fostul luptător în Brigăzile Internaționale din Spania Jean Coler rezumă perfect un fel de model de traseu politic și profesional, valabil nu doar pentru Mișu Dulgheru, responsabil inițial de anchetarea lui Lucrețiu Pătrășcanu, ci pentru majoritatea celor ce, în perioada interbelică și în primii ani postbelici, erau în prim-planul activismului politic-revoluționar (e adevărat, majoritatea n-au sfîrșit în beciurile regimului pe care l-au susținut, au fost doar trimiși pe „centura“ politicii). În propriile lor cuvinte (cuvintele Liubei Chișinevschi, ale Marthei și Alexandru Drăghici, ale Elvirei Gaisinschi și Teohari Georgescu…), anii în ilegalitate apar ca infectîndu-i pentru totdeauna cu morbul suspiciunii și al conspirativitei, iar lupta pentru putere dusă de Gheorghiu-Dej și transformările ulterioare ale partidului – ca un ciclu nesfîrșit de frustrări, dezamăgiri, ratări și răzbunări. În intimitate, se bîrfesc unii pe alții, se urăsc sincer (și, cu variații de intensitate, toți îi urăsc pe Dej și Ceaușescu; sau cel puțin aproape toți – Al. Drăghici ar fi și greu să se dezlănțuie pe subiectul Dej) și, mai ales, se bănuiesc și-și reproșează unii altora variate scenarii.

Comunist el însuși din vremea ilegalismului și a închisorilor, fost președinte al Comi­tetului Olimpic Român și membru al forului internațional de profil, Alexandru Șiperco și-a petrecut practic întreg deceniul opt întîlnindu‑se cu toată crema PMR (a regimului Gheorghiu-Dej), cu foști membri ai aparatului politic și de securitate, personaje importante ale ilegalismului, maquisarzi și interbrigadiști. A stenografiat sau reprodus/rezumat din memorie aceste conversații (se documenta, teoretic, pentru un roman „cu cheie“), pe care, zeci de ani mai tîrziu, fiul său, Andrei Șiperco, a decis să le facă publice într-o serie de volume editate de Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului începînd din 2016 (datele de apariție ale primelor două volume sînt, de fapt, decalate cu un an față de realitatea editorială). Pentru ca suspansul să fie total, ordinea în care sînt cuprinse în volum aceste confesiuni-conversații este alfabetică, iar volumul II abia ajunge la litera G(e), integrala arhivei Șiperco urmînd să aibă șapte volume. Prin urmare, puzzleul e acum încă extrem de parțial; nu pot decît să speculez că există conversații cu alți responsabili din Ministerul de Finanțe acuzați, odată cu Vasile Luca, de sabotarea economiei naționale sau, de pildă, cu surorile Sîrbu, Victoria – tovarășa de viață a lui Foriș – și Maria; presupun că, avînd în vedere cît de unanim pare a fi de antipatizată în comunitatea foștilor ilegaliști și poziția deținută de ea în regimul Ceaușescu, dialoguri cu Ghizela Vass, bunica liberalului Bogdan Olteanu, nu există, dar sînt semne că Șiperco intenționa să vorbească ori chiar a vorbit cu alt „personaj unanim negativ“, Ofelia Manole.

Programatic, cercul contactelor lui Șiperco se limitează la cei aflați, la acel moment, în afara centrului imediat de putere, iar conven­ția declarată este de a evita orice referire la actualitate (cea a regimului Ceaușescu). Pe de o parte, absolut accidental (avînd în vedere organizarea strict alfabetică), întreg volumul II se rotește în jurul anchetării, judecării și executării lui Lucrețiu Pătrășcanu, al epurării grupului „deviaționist de dreapta“ și, marginal, al asasinării lui Ștefan Foriș. Unul dintre motivele pentru care „tematica“ apare ca fiind atît de strînsă este legat tocmai de coincidențele alfabetice, care aduc împreună doi membri ai completului de judecată în procesul Pătrășcanu (Ion Ciulei și Alexandru Demeter), pe anchetatorul lui (Dulgheru), pe fosta lui „tehnică“ din ajunul lui 23 august (ulterior reputata comparatistă Vera Călin) și pe soția celui aflat la capătul celălalt al telefonului pe toată durata procesului (Liuba Chișinevschi), pe Teohari Georgescu și pe nemesisul său (succedîndu-i în poziția de ministru de Interne), Alexandru Drăghici, pe soția acestuia și pe una dintre instructoarele de la Comisia Controlului de Partid (Elvira Gaisinschi), implicată în infinitele verificări și învinuiri aduse grupului Pauker-Luca-Georgescu. Pe de altă parte, aceste trei „momente fondatoare“ par a fi și în centrul interesului lui Alexandru Șiperco, mai mult decît, să zicem, destinul luptătorilor din Spania sau din Rezistența franceză, abuzurile de la Canal sau „Pitești, închisoare“ ori primii ani de după preluarea puterii. La fel de important pare să fie sentimentul de vinovăție ce pare să-i hăituiască pe cei implicați în aceste trei momente-cheie ale propriului lor grup politic. De înțeles pentru ilegaliști, hybris-ul pe care-l resimt toți este acela de a fi tolerat ca Foriș, Pătrășcanu și grupul Pauker să fie acuzați de crima absolută în comunismul interbelic – cea de a fi colaborat cu Siguranța (în primul volum al seriei, Florica Bodnăraș încearcă din răsputeri, în ceea ce pare un exercițiu de autoconvingere, să expună toate coincidențele și întîmplările inexplicabile care-i făcuseră pe mulți să creadă că Ștefan Foriș trădase – dar asta e altă poveste).

Și, paradoxal dacă privești lucrurile din perspectiva diabolizării ei pre- și mai ales postdecembriste, cel mai vinovați se simt toți față de Ana Pauker, al cărei portret uman și, uneori, politic e surprinzător nu doar în cazul Liubei Chișinevschi (care pare s-o fi iubit sincer), ci chiar și atunci cînd e făcut de Elvira Gaisinschi – conform contribuțiilor ei la arhivele de partid și caracterizării „colegilor“, o lepră, departe de a fi fost vreodată o susținătoare a lui Pauker la vremea ei. (Mai e, apoi, un personaj cvasitragic ce tot revine, Ladislau – Laci – Ady, ministru adjunct la Interne imediat după înlăturarea grupului Pauker și condamnat ulterior ca informator al Siguranței; de fapt, fiindcă nu‑i spusese niciodată lui Dej despre ce făcuse îna­inte de război. Tribulațiile lui Ady îi bîntuie, practic, inclusiv pe cei responsabili, activ ori pasiv, de condamnarea lui ca criminal de război pentru fapte de dinaintea războiului.)

„Confesiunile“ acestea sînt, evident, perspective subiective ale unor oameni cu multe socoteli neîncheiate cu propriul trecut, animați, în general, în mod egal de nevoia de a se justifica, de o profundă dezamăgire, în cazul militanților politici abandonați pe traseu, și de ostilitate plină de reproșuri la adresa, în principal, a lui Gheorghiu-Dej.

În același timp, însă, oricît de necreditabil istoric ar fi genul în cauză, nu trebuie uitat că, spre deosebire de dialogurile publicate după 1990, cele păstrate de Alexandru Șiperco nu erau, pentru cei care povestesc, destinate publicării ca atare (în plus, ei se adresau unui camarad de arme) și nici actul povestirii nu se petrecea în contextul unei răsturnări de regim care să declanșeze mecanisme de reașezare politică în raport cu noile valori. Spre deosebire de amintirile post-1990, cele de față nu simt nevoia alterării fundamentelor propriei istorii și propriilor motivații, iar în multe cazuri (Mișu Dulgheru e cel mai spectaculos) e vorba despre singura formă de acces la mărturia directă a celor implicați în evenimente istorice cheie. Cît este informație autentică și cît rescriere întru autojustificare ori legendă depinde de posibilitatea verificării din alte surse, însă caracterul documentar al Confesiunilor elitei comuniste (în ciuda titlului ușor tabloid) este indubitabil.

Jean Coler, probabil cel mai cinic dintre partenerii de dialog ai lui Alexandru Șiperco din acest volum, are încă o poveste despre anchetarea lui Dulgheru (pentru greșeala politică de a nu fi găsit nici o confirmare și de a nu fi smuls nici o confesiune pentru acuzația că Pătrășcanu ar fi fost omul Siguranței; în final, nici urmașii lui n-au reușit asta…). La fel ca și butada despre conversațiile lui cu cel care-l băgase la pîrnaie, și aceasta (reluată și de alți „povestitori“, ceea ce ar putea-o confirma; și ca pură legendă, însă, e perfectă) rezumă, amar, condițiile de funcționare a sistemului:

„L-au luat, l-au arestat, l-au cercetat. A «recunoscut» că e spion, că a fost recrutat de maică-sa, iar aceasta, la rîndul ei, de Mata Hari.

Au adus materialul la Gheorghiu (Dej): «Spion! Dovedit!».

Gheorghiu l-a citit, a rîs.

– Bine, mă, băieți, nu vedeți că-și bate joc de voi? Nu știți cine a fost Mata Hari? Da’ l-ați bătut…“.

Ca document sociopsihologic-istoric și adevărat roman de aventuri politice, arhiva Șiperco e aur curat.


Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului Confesiunile elitei comuniste.
România 1944-1965: rivalități, represiuni, crime… Arhiva Alexandru Șiperco
București, 2016, 460 p.

Comentarii utilizatori

Adaugă comentariu

object(WP_Term)#13241 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }