Pălăvrăgeala vagabonzilor (III)

Dialog între DEMÉNY Péter şi Doru POP

  • Recomandă articolul

Doru POP: Dragă Péter, ai fost destul de apropiat de Ion Ianoşi, ai scris şi un text în care îi luai apărarea atunci cînd a fost atacat pentru extraordinarele memorii intitulate Internaţionala mea. Cred că ar fi util să ne lămurim măcar noi doi cu privire la rolul mentoratului în dezvoltarea personală şi profesională, în formarea noastră, în cele din urmă. Sîntem, adeseori, ceea ce vrem să devenim sub influenţa unor „Modele“. Pentru mine, un model de urmat a fost Adrian Marino. Am admirat la el persistenţa cu care şi-a văzut de studiile sale, modul remarcabil în care a reuşit, aproape de unul singur, să-şi construiască o carieră internaţională şi, mai ales, atitudinea constantă de liberalism în sensul valorificării privilegiului libertăţii personale. Ştiu sigur că, la un moment dat, destinul meu a luat o altă turnură în momentul cînd l-am întîlnit pe Marino, cînd m-a îndemnat – fără pretenţia de a mă transforma într-un „discipol“ – ghidîndu-mă cu o gentileţe şi cu o generozitate care îi fac cinste. Sîntem sau nu sîntem expresia directă a oamenilor pe care alegem să-i preţuim, iubim, imităm? Unii spun că nu mai există aceste Modele, cu literă mare. Întrebarea este ce fel de modele ne dorim. Eu unul am o repulsie enormă, moştenită tot de la Marino, faţă de discipolatul obedient şi linguşitor. Ce şi cum am învăţat de la profesorii noştri? Cu ce rămînem din relaţia de admiraţie faţă de nişte oameni remarcabili?

Peter Demeny si Doru Pop impreuna

DEMÉNY Péter: Dragă Dorule, poate că „apropiat“ e un cuvînt care poate induce în eroare. Ion Ianoşi mi-a fost profesor, cel mai strălucit pe care l-am putut avea, şi, cum se întîmplă adesea cu modelele, a „venit“ exact atunci cînd aveam mai mare nevoie de el. Eram student în anul doi şi mult prea inhibat de neştiinţa mea. El a ţinut nişte cursuri în care am descoperit o cultură care nu era numai literatură. Căci la noi, maghiarii din România, a face cultură presupune mai ales a face literatură – versuri de Kányádi, piese de Sütő, legende despre Károly Kós şi mulţi alţii ca ei. De la Ianoşi am învăţat enorm, inteligenţă şi „nagyvonalúság“, cum spunem în maghiară, adică mărinimie. A fost un model şi în viaţa lui personală: evreu maghiarizat şi devenit român, cu o soţie evreică, devenită româncă.

Şi mie îmi displace profund discipolatul păltinişan, mai ales în varianta-i „liiceană“. Un maestru nu trebuie să fie un dictator post mortem, ci un înger creativ care te duce pînă la limita de sus a posibilităţilor tale, poate şi mai sus.

Doru POP: Ai mare dreptate cînd spui că maestrul nu e un dictator, dar nu aş vrea să văd în el doar o influenţă spirituală, el trebuie să fie şi un fel de matriţă comportamentală. Ştiu acum că mă simţeam apropiat de Marino mai ales pentru că el însuşi era un exilat, un ieşean ajuns la Cluj, eliminat din viaţa universitară, dar cu cărţi folosite în diverse cursuri şi doctorate, ignorat şi marginalizat, dar invidiat şi respectat prin impactul pe care îl avea şi prin lipsa lui de reverenţă faţă de pseudo-intelectualii urbei. Mă văd astăzi în acelaşi rol, fără a fi dorit să îl imit. Cred că mă regăseam în această ipostază oarecum dincolo de relaţia de „transfer“. Există un destin-oglindă, produs printr-un fel de transfer de caracteristici care se produce dincolo de voia noastră. Am putea reformula dictonul clasic astfel: „Spune-mi cu cine vrei să te asemeni, ca să-ţi spun cine vei fi“.

Tot în raport cu „modelul păltinişan“, pe care Marino îl credea nociv prin elitismul mimetic al „directorilor de conştiinţă“. Un maestru nu trebuie să-ţi schimbe identitatea, să te formeze aşa cum copilaşii modelează din plastilină forme aiurea, ci îţi dă voie să te descoperi pe tine, cel care nu eşti în acel moment. Aş vrea să-ţi sugerez ideea de maestru absent, adică presupunerea că un model funcţionează şi dacă nu e neapărat realizat in praesentia. Dacă stau bine să mă gîndesc, întîlnirile mele cu Marino nu au fost multe. Adevăratele întîlniri s-au produs însă în solitudinea lecturilor recomandate, în gesturile sociale şi politice, într-un fel de instrucţie fantomatică produsă în absenţă. Ca şi Marino, mă simt un singuratic înfrînt, fără ca acest lucru să-mi creeze vreo indispoziţie sau apăsare social-psihologică. În ce măsură identitatea asumată de Ianoşi te influenţează, fără ca el să fie neapărat prezent sau fără ca el să fi ştiut măcar că ţi-a servit ca mentor?

DEMÉNY Péter: Mai degrabă te întreb eu altcumva: oare nu e interesant că amîndoi ne referim la oameni „veniţi de departe“? De ce nu i-am găsit la Cluj, la Oradea, la Carei sau de unde venim fiecare?

Doru POP: Faptul că sîntem veniţi din altă parte ne face vagabonzi intelectuali, dar faptul că am găsit la rîndul nostru oameni veniţi din altă parte decurge, poate, din calitatea profundă a unui mentor, aceea de a nu te „lega de glie“, de a nu te transforma într-un şerb intelectual, care să lucreze pe plantaţia altcuiva. Pentru mine, această dez-legare, de-teritorializare spirituală funcţionează în dublu sens. Pe de o parte, Marino m-a eliberat din captivitatea unor stereotipuri autoimpuse despre ce înseamnă succesul cultural, intelectual. De fapt, m-a ajutat, poate fără să ştie, să mă eliberez de mine însumi şi de spaimele mele false, generate de stereotipuri prost asumate. Am văzut, prin exemplul personal al lui Marino, că nimeni nu are ce să-mi ofere, nici ce să-mi ia, eu eram singurul care puteam să mă lipsesc pe mine însumi de propria-mi identitate.

A doua eliberare prin dezlegare a fost un fel de risipire a magiei faţă de cîteva figuri totemice care mă vrăjiseră cumva, printre ei aflîndu-se şi Cioran, şi Noica, şi Ţutea. Pînă să-l întîlnesc pe Marino, eram fascinat de aceşti idoli culturali care mi se păreau demni de încrederea mea ideatică. Erau nişte „Ma­eştri“, pentru că Maestrul este cel care te momeşte, te amăgeşte şi vrea să te seducă – făcîndu-te captivul lui. Mentorul, spre deosebire de Maestru, dimpotrivă; el caută să-ţi distrugă falşii idoli, să-ţi submineze prejudecăţile şi să te ajute să te redescoperi. Orice altă relaţie nu poate fi decît nocivă. Astăzi, mulţi dintre descendenţii acestor „Maeştri“ falşi continuă practicile acestea de „vrăjire“, exercitate asupra publicului lor captiv. Mie mi se pare respingătoare această dinamică, pentru că nu vreau să primesc idei gata mestecate de gura altcuiva, vreau să am pe cineva alături de care să mestec, să gust, să schimb opinii despre gusturile ideilor. Mentorul poate face acest lucru, în timp ce Maestrul îţi serveşte un fel de mîncare pre-gătită şi nu e niciodată dispus să te lase să găteşti altceva decît el.

În acest context, trebuie să-ţi întorc întrebarea, la rîndul meu: mai sînt oameni admirabili pe lume? Sau nu cumva noi nu ştim să-i admirăm pe cei pe care îi adulează alţii? În fond, care este cîştigul unui om care merge la o conferinţă cu sute de oameni, ca la un concert rock, numai pentru a asculta recitate propoziţii şi fraze sforăitoare, pe care le-au citit deja din cărţi? Ce cîştig intelectual ai cînd asişti la un fals dialog între nişte intelectuali convinşi de eternitatea platitudinilor pe care le recită ca pe nişte ode aduse propriei persoane?!

DEMÉNY Péter: Dragă Dorule, încep să înţeleg de ce sîntem cumva prieteni. Ca apariţie socială, eşti un tip jovial, mereu cu zîmbetul pe buze, pus pe şotii, care joacă fotbal şi prăjeşte clisă. Dacă-mi permiţi, ai alături de tine o fiinţă admirabilă, intelectualmente puternică şi ea, tot jovială şi radiantă. În adîncul tău însă ţopăie melancolii. Toate acestea se pot spune şi despre mine. Acuma, pe rînd:

  1. Cioran şi ceilalţi. Mie îmi plac în continuare. Mai ales Cioran, prin radicalitatea-i teribilă şi prin singurătatea lui arogantă, dar şi simpatică. Noica îmi displace pentru că n-are umor. Şi cred că mentorul trebuie să-l aibă.
  2. Uite, eu cred că sînt mentori şi în ziua de astăzi. Văd cum Imre, pe care îl cunoşti şi tu, are mereu cîte un student lîngă el, oameni tineri care îşi caută drumul. Mai mult, în tabăra de traduceri de la Mogoşoaia, un fost student al nostru mi-a spus că nu s-a simţit bine la facultate pentru că l-am lăsat „liber“ şi el a simţit că toate responsabilităţile se sparg în capul lui.

Nu mai există Marino, Ianoşi nu mai predă – şi pentru că, deşi este un bătrîn simpatic, nu mai poate fi mentor. Lumea s-a schimbat, graniţele nu mai sînt (poate vor fi), dar dorul unui tînăr care visează să-l cîrmuiască cineva spre Ocean, unde face şi el ce poate, cred că rămîne neschimbat. S-a schimbat ceva, însă, în ceea ce priveşte trăinicia relaţiilor: să stai o tinereţe întreagă alături de cineva este de neînchipuit astăzi.

Tu nu eşti mentor? Predai, nu te întîlneşte lumea numai la conferinţe. Ţi-ai întîlnit discipolul?

Doru POP: Péter, prietene – că tot mi-am amintit brusc de un bătrîn mentor pe nume Aristotel –, nu există prieteni. E o afirmaţie aparent paradoxală, dar relevantă pentru discuţia noastră. Ca să-l iau de exemplu doar pe Cioran. Pe de o parte, îl consider pe Cioran un mare impostor, un ipocrit care a debitat o suită de panseuri repetitive. Ba chiar un grafoman preocupat mai mult de stilistică decît de concepte. Mi-e drag, mă simt apropiat de el, văd în destinul lui lucirea cumplită a ceea ce mă aşteaptă şi pe mine, dar asta nu mă împiedică să-i văd goliciunea. Acea încrîncenare a omului care a vrut mereu să fie băgat în seamă, să fie admirat şi apreciat. Asta ne îndreptăţeşte să-i iertăm „greşelile tinereţii“? Afirmaţiile aberante despre o Românie imperialistă şi glorioasă devin brusc pardonabile pentru că a ruminat despre zădărnicia vieţii? Să trecem uşor peste mesianismul lui legionaroid şi să închidem discret ochii la gugumăniile profetice? Şi nu cred că Cioran are umor. Dim­potrivă. E mult prea constipat în orgoliul lui. Cum e în cazul frazeologiei despre renunţarea la a fi om. Cum poţi să renunţi să fii om? Cît de stupidă e o astfel de afirmaţie şi cîţi dintre cei care o citesc cu respiraţia tăiată au stat vreo clipă să se gîndească ce mare tîmpenie a putut să spună?! Nu sînt prieten cu prietenul meu Cioran. Înţeleg ce face, de unde vine, unde vrea să ajungă, dar tocmai această înţelegere mi-l face antipatic.

De aceea aş întoarce presupoziţia ta şi aş zice că mai degrabă ucenicul trebuie să aibă umor. Asta îmi displace, de exemplu, în relaţia dintre Isus şi Petru. Petru e un ucenic atîta de serios, tot timpul preocupat de succes, de reuşită, de biruinţă. Nu aude niciodată glasul sarcastic al Maestrului său, care clatină din cap uşor amuzat văzîndu-i zbaterile aiurite. Şi nu, nu mi-am găsit discipolul, pentru că nici nu vreau un discipol, şi cu atît mai puţin mai mulţi. Nu doar pentru că ştiu că m-ar enerva cumplit şi aş face crize de nervi de fiecare dată cînd defectele mele s-ar vedea în calităţile lui extraordinare. Ci mai ales pentru că nu am găsit încă un alt ucenic în afară de mine însumi. Sînt propriul meu ucenic şi nu mi-am încheiat stagiatura, deci nu pot să-mi asum un altul.

DEMÉNY Péter: Poate că oamenii care mînuiesc concepte trebuie judecaţi altfel decît poeţii. Spun asta pentru că nu mă deranjează dacă Caravaggio a fost un cîrcotaş sau Aristofan un delator. Mă deranjează, dar pot citi liniştit Păsările sau pot admira pînzele pictorului. Pot citi Eliade cu toată Garda lui de Fier. Şi atunci, îl pot citi şi pe Cioran, care, ca şi ceilalţi, a fost un tînăr neştiutor. Nae Ionescu mi se pare infinit mai cinic şi mai pervers.

Nu vrei să ai discipol, spui. Bine, dar atunci la ce „speri“ cînd predai?

Doru POP: Dar nu mă deranjează că Cioran s-a îndrăgostit lulea la bătrîneţe, făcîndu-şi de rîs propria detaşare disperată. Nu atît slăbiciunile lor omeneşti mă enervează, cît ideile lor prefabricate. Cum este cea de­spre sufletul românesc, care ar fi deosebit de alte suflete. Iar acest comportament aduce cu sine o consecinţă care mă irită, şi anume cercul vicios al discipolatului şi învîrtirea în gol a aceloraşi concepte – Nae îi vindea gogoşi lui Dinu, Dinu le turna vrute şi nevrute lui Andrei şi lui Gabi, iar amîndoi poluează generaţiile următoare cu gogoriţe.

În ceea ce priveşte rolul meu de dascăl, mă văd ca pe un instalator de conştiinţe, un desfundător de creiere – de-a binelea! Pentru că cei mai mulţi dintre studenţii care ajung la clasă sînt deja „înfundaţi“ cu tot felul de mizerii conceptuale, au boţuri de idei nedigerate pe tractul cognitiv. Efortul meu este acela de a le pune substanţe care să elimine deşeurile adunate pe parcurs, pe cît posibil. Nu e vorba de formatare sau de îndrumare. Pur şi simplu, un pedagog are o importantă funcţie sanitară la nivel social. Eu cred că îndeplinesc un rol de sănătate publică, pentru că cei care ies din sala mea de curs ar trebui să iasă eliberaţi de balastul prostiilor cu care au intrat. Sigur că unii intră în universitate sub formă de cornută necuvîntătoare şi ies pe uşa principală la fel cum au venit. Atunci eşecul este în principal al profesorului, care nu a reuşit să facă din studenţii săi fiinţe gînditoare, oameni capabili să-şi folosească minţile şi sufletele independent.

DEMÉNY Péter: Asta e bună, auzi, „funcţie sanitară la nivel social“! Poate sînt mai orgolios, sau mai optimist, dar cred că rolul nostru e mai „sus“ un pic. Dar în principiu ai dreptate, sigur. Într-o lume care diferă esenţial de cea în care am crescut noi, trebuie să le oferim tinerilor nişte cîrje spirituale şi sufleteşti, măcinaţi cum sîntem de dubii şi de întrebări. Cum rezişti?

Doru POP: E o relaţie ambivalentă. Pe de o parte, este bucuria enormă de a întîlni oameni tineri, proaspeţi, vii şi însufleţiţi, care îmi transmit o parte din energia lor. Este unul dintre puţinele lucruri care mă motivează să fiu profesor. Pe de altă parte, este deznădejdea cumplită a inutilităţii. Sînt dascăl deja de 20 de ani, deci am văzut sucedîndu-se tot atîtea generaţii. Constat cu tristeţe că proporţia calitativă este cam aceeaşi de la an la an. Există un fel de golire demografică, o pustietate care provine, poate, din ADN-ul nostru colectiv. Dar dacă am cinci-şase studenţi cu care pot duce cîteva conversaţii coerente, dacă am trei-patru care îşi fac licenţa cu mine şi dacă măcar unul mă mai salută pe stradă sau îmi scrie cîte un mail de mulţumire după ani, atunci sînt un om fericit.

DEMÉNY Péter: Cred şi eu asta. Dascălul e fericit pentru că este dascăl, este implicat într-un răspuns spiritual şi emoţional. Sînt şi eu un om fericit, deşi mă intrigă raportul tot mereu amintit cu nostalgie din deceniile de dinainte de 1989. Despre asta ar trebui să vorbim în continuare.

Adaugă comentariu

object(WP_Term)#13239 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }