Pasaje hermeneutice pe lîngă orașul lui Mihai olos (III)

3. Obstinația

Mihai Olos a fost un marginal al breslei. Între micile triumfuri internaționale și rarele ieșiri memorabile pe scena internă, existența lui s‑a consumat în activitatea frenetică de producere a unui univers rotund, coerent și nepăsător, pînă la urmă, față de context. Trebuie să ai o mare încredere în viziunile proprii pentru a continua neabătut, de-a lungul a peste patru decenii, o producție din care atît de puțin și-a găsit locul în atenția publică. Munca lui Olos nu servea un CV artistic, ci împlinea un destin.

Fuga în cerc a artistului se hrănea din repetiție. Olos pusese la punct o mică industrie procedurală, menită să ajute la acoperirea suprafețelor mari cu structurile modulare care au devenit semnul lui de marcă. Inventivitatea inepuizabilă a redării nodurilor în formule și materiale mereu surprinzătoare l-a protejat de manierism și a contribuit la crearea unui brand Mihai Olos. Artistul transforma orice atingere în această marcă inconfundabilă, produs și sinteză ale unei viziuni holistice asupra lumii. Din acest continuum al identificării semnului tutelar s-a născut un univers construit, paralel cu lumea organică din care e dedus și căruia – uneori – i se suprapune. Acest continuum, deopotrivă procedural și existențial, face ca Olos să aibă o atitudine impacientă față de detaliile pîndite de istoria artei: lucrările sale curg una din alta, fără titluri și fără dată a execuției, amănunte irelevante în schema mare a universului indiscret pe care îl vizionează artistul. Nepăsarea și obstinația merg împreună.

Forma nodului ortogonal e derivată dintr‑o metodă ancestrală de asamblaj a lemnului. Tăiate și fasonate în șanțuri și cepuri calculate cu precizie, complementar, capetele bîrnelor și scîndurilor se îmbină milimetric, fără asisten­ța unor adjuvanți industriali (cuie, clei, sfoară), într-un puzzle care se poate oricînd inversa tehnologic (reverse engineering). Logica acestei proceduri e una a totalei libertăți – produs al unei economii autarhice care se construiește pe sine și funcționează în sine, fără intervenții și dependențe exterioare. Îmbinarea e gîndită ca acțiune simetrică de legare a edificiului și de potențială dezlegare a lui. Dialectica construc­ției/deconstrucției e vizibilă, lecturabilă în morfologia însăși a nodului, deopotrivă misterios și explicit. Edificiile astfel construite „se înnoadă“ și „se deznoadă“ după nevoi. Metoda permite nomadismul arhitectural, fermierul maramureșean își poate muta astfel șura de uscare a fânului și grajdul cu vite de pe o pășune pe alta, de pe un deal pe altul, cu carul încărcat și tras lent de bivolii negri, exotici (aduși în Transilvania, se știe, de armatele otomane în perioada pașalîcului), după cum o cer anotimpul, lucrul și risipirea proprietății.

Nodul nu e doar o formă/funcție, el este și un principiu generativ universal. Nodul este unitatea de bază a scrierii, semnul care exprimă un conglomerat de sensuri obscure, deschise interpretării. Nodul e modular, el apare la scara construcției monumentale, dar și la scara domesticității, în fusul cu zdrangăn. Adevărata dimensiune cosmică a nodului e concentrată în acest obiect modest, ale cărui îmbinări de la bază dau inerție de rotație fusului, scoțînd în același timp un sunet ritmic, menit să adoarmă coconul ținut în brațe de torcătoare. Asemenea Parcelor, femeile din Maramureș învîrt axa cosmică lîngă leagănul copilului.

Logica tăierii/îmbinării/asamblării/demon­tării/nomadismului ciclic se traduce în opera lui Mihai Olos prin epură, axonometrie, repetiție, reciclare, refren, prin șabloane și ștampile, prin colaje modulare și echivalări bidimensionale ale asamblărilor sofisticate de noduri. Nodul e o sinteză cosmogonică, o metaforă a totului, pe care artistul o instrumentează în stilul altor vizionari ai aceleiași perioade istorice – dintre care l-aș reține pe Yona Friedman ca exemplu semnificativ. Mihai Olos unește în structurile sale punctele esențiale ale universului familiar, căruia îi conferă astfel coerență împotriva haosului. Atelierul e o reducție a luptei cu acest haos generativ, locul unde se desfășoară ritualul circular al unui calendar propriu – scris, citit, vorbit, băut, lucrat. Munca e un scop în sine, o ajustare etică și un baraj împotriva accidentelor existenței. Lemnul, casa, cuvîntul, scriitura, Brâncuși, poetul, mama, voievodul, așezarea/polisul – sînt punctele nodale unite într-o rețea generativă/protectoare. Restul – e nepăsarea.

 

Textul integral va apărea în Efemeristul. O retrospectivă Mihai Olos, Editura MNAC, 2017. Expoziția cu același titlu mai poate fi vizitată la Muzeul Național de Artă Contemporană pînă pe 1 octombrie 2017.