Paşoptismul, în trei forme de uitare

I. Chestiunea orientală   Ceea ce s-a petrecut, odată cu apariţia generaţiei paşoptiste, nu a fost pur şi simplu înscrierea pe o tăbliţă de ceară virgină a unui nou model de civilizaţie. A înţelege acest lucru nu înseamnă să exaltăm virtuţile fondului local, ale „substratului“, aşa cum se întîmplă în fabula etnogenetică a „sintezei daco-romane“. Prin aceasta din urmă sîntem îndemnaţi să ne reprezentăm identi-tatea noastră colectivă ca abisal-impregnată de viziunea despre lume a unei populaţii ar-haice care nu cunoştea scrisul, despre care, în consecinţă, nu ştim nimic şi în legătură cu care putem să susţinem tot ce ne trece prin cap. Cu care, altfel spus, avem exact acelaşi tip de relaţie pe care-l întreţinea J.R.R. Tolkien cu hobbiţii şi elfii săi. Ceea ce se întîmplă în secolul al XIX-lea este, însă, de cu totul altă natură. De data aceasta, avem o reprezentare mai clară despre condiţiile istorice şi culturale de dinainte de epoca voinţei de occidentalizare. Sau, mai bine zis, avem informaţii mult mai bogate, pe care însă, e adevărat, alegem să le ignorăm, mulţumindu-ne cu poveşti de succes dintre cele mai simplificatoare (poate puţin în stilul a ceea ce Jean-François Revel numea, în alt context, „cunoaşterea inutilă“). Tindem […]