Patimile după Clarice Lispector

„Viitorul, vai mie, este mai aproape de mine decît clipa prezentă…“ Clarice Lispector, Patimile după G.H.   Apărut în anul 1964, romanul lui Clarice Lispector, Patimile după G.H.(A Paixão segundo G.H.), un text uluitor, combinînd accentele confesive cu note de meditaţie filozofică cu o viziune care a fost numită, de unii exegeţi, mistică, reprezintă, după cum însăși autoarea braziliană a subliniat, „creaţia care corespunde cel mai bine cerinţelor estetice ale unui scriitor adevărat“. Privit de o parte a criticii drept o creaţie prin excelenţă ermetică şi accesibilă doar iniţiaţilor, iar de alta, drept un text ezoteric menit mai degrabă a adînci decît a explica misterele existenţei umane, Patimile după G.H., beneficiind de naraţiunea la persoana întîi şi de tehnica fluxului conştiinţei, pe care Lispector o practicase excelent încă din romanul de debut, Aproape de inima vijelioasă a lumii (1943), aduce în prim-plan temele predilecte ale scriitoarei: natura timpului, esenţa limbajului, imposibilitatea comunicării, relaţia fiinţei umane cu divinitatea. Numai că, spre deosebire de toate creaţiile sale anterioare, pretextul narativ de la care porneşte aici Lispector este cît se poate de banal, la fel şi linia întîmplărilor – dacă se mai poate vorbi cu adevărat despre aşa ceva în cartea de faţă. […]