Patru prozatori

  • Recomandă articolul

Igor Bergler este autorul unui masiv roman și de mare succes deopotrivă, Biblia pierdută, apărut la RAO, în 2016. Roman care a făcut să explodeze toate tiparele și dimensiunile pieței editoriale românești, cu cele 100.000 de exemplare vîndute. Un comunicat preluat de AGERPRES, care numai de literatură nu se ocupă, ne lasă visători. Tot legat de cifre. Uluitoare. Toate. Iar în aceste zile, chiar pe 1 octombrie, s-a lansat un nou roman, Testamentul lui Abraham (Editura Litera, 2017, roman în cinci părți, cu o generoasă postfață de Jean Harris), care deja se găsește în vitrinele librăriilor. Pe copertă, o mască aurită a fostului președinte al SUA, Abraham Lincoln. Doar unul dintre protagoniștii noului roman. Despre Igor Bergler nu știam nimic – spre deosebire de alți scriitori bănățeni. Altfel, cine mai pomenește azi de prozatori valoroși, precum Sorin Titel sau Alexandra Indrieș? Aflăm de pe net, fără să mai apelăm la erudiția bănățeană a istoricului literar Cornel Ungureanu – care știe totul despre autorii din Banat, de ieri și de astăzi –, cine e acest misterios Igor Bergler. Deci. Despre autor găsim suficiente detalii biografice. Născut la Reșița pe 21 septembrie 1970, Igor Bergler parcurge un traseu existențial plin de meandre, cu studii mereu întrerupte și continuate (Timișoara, Berlin etc.) – rupturi și schimbări de ritm care se regăsesc și în stilistica prozelor sale. Un om divizat și coagulat deopotrivă între pasiunea pentru film, literatură, televiziune și advertising. Un doctorat în Mana­gementul campaniilor electorale pare la fel de straniu ca prozele lui Borges – mereu pomenit de comentatori. Dintre care se detașează observațiile de lectură ale criticului de artă și poetului Pavel Șușară. Ni se confirmă buna știință cu care autorul, în primul rînd, dar și editorii au știut ce e de făcut ca o carte să devină populară, atractivă, vandabilă. Să aibă succes, cum ar vrea și autorul care își dorește să devină bestseller NewYork Times, să se vîndă bine, cum își dorește fiecare editor. Testamentul lui Abraham e pe biroul meu. Cartea lui Bergler e grea, și la propriu, și la figurat. Nu o poți pune în poșetă, precum cele Nouă povestiri ale lui Salinger – am ediția din 1971, tradusă magistral de Marcel Pop Corniș –, ci îți trebuie o sacoșă ca lumea. Pavel Șușară comentează noua carte în termeni precum parodie, satiră, aluzie subversivă , interogație gravă, țesătură epică de o acuratețe geometrică, imaginar baroc, frison magico-metafizic, care transformă romanul „cu arhitectură unică și irepetabilă cu tensiune la cote maxime și frază alertă, cinematografică într-o sumă a tuturor Bibliilor“. Ce să mai spui sau să comentezi? Deja peste 13.000 de exemplare precomandate. Sînt uluită. Încerc să pricep. Pe lîngă o generoasă listă de mulțumiri – gest mai rar la literații români –, cartea beneficiază și de o excelentă postfață a unei experimentate traducătoare și promotoare a literaturii române, Jean Harris. Un roman complex, cu o armătură complicată și aiuritoare pentru un cititor lipsit de minime repere și cu multiple trimiteri culturale şi politico-istorice. Nu le mai reiau. Nu fără temei sînt evocați Borges și Eco, Cervantes și Stevenson, cum bine le înnoadă Pavel Șușară. Avem organizații secrete, președinți americani, orașe legendare, uriași și pitici, psihiatri, călugări, polițiști, Lincoln, Papa Benedict al XVI-lea, Biblioteca din Alexandria, prostituate, evenimente tari, întîmplări spectaculoase. Ironia, umorul, grotescul și absurdul nu lipsesc dintr‑o carte care ar merita citită cap-coadă pe îndelete. Chiar dacă nu poți citi Codul lui Da Vinci cum citeşti Ulise. Lui Igor Bergler îi reușesc dintr‑un foc două cărți bine structurate și extrem de atent elaborate. Viitorul ne va spune dacă se va confirma acest debut în forță.

 

Prozatorul japonez Yasushi Inoue (1907‑1991) nu este la fel de cunoscut pe meridianele lumii precum conaționalii săi Kawabata, Mishima sau, mai spre noi, Haruki Murakami. Lui Inoue Yasushi i-au apărut și pe la noi cîteva cărți, fără să rupă gura tîrgului românesc, așa cum o carieră de mare literat a fost încununată de multe onoruri oficiale în țara natală. Biobibliografia lui este impresionantă. Acum i se retipărește o bijuterie de proză, o nuvelă de tinerețe, Pușca de vînătoare (Editura Humanitas Fiction, 2017, traducerea din limba japoneză și note aparținîndu-i inepuizabilei Angela Hondru, care a făcut foarte multe pentru propășirea literaturii/culturii japoneze în România), pentru care primește, în 1949, Premiul Akutagawa. (După numele celui care a scris faimosul Rashômon, roman ecranizat în anul imediat următor, după care Akira Kurosawa a realizat un bine-cunoscut și multipremiat film cu același titlu ca romanul, una dintre capodoperele cinematografiei universale, film de cinematecă la noi, și înainte și după 1989.) Pușca de vînătoare este o poveste simplă, dincolo de țesătura ei narativă. Un nene japonez, coptuț, în prag de pensionare, fără să fie scriitor, dar cu parale, aflăm pe parcurs cîte ceva despre toate personajele, nu multe, are un moment de lirism și scrie un poem, Pușca de vînătoare. Punct ochit, punct lovit. Pe care-l trimite la o gazetă specializată, Prietenii Vînătorului. Normal. Și, după o vreme, primește, pe lîngă elogii de la un cititor entuziast, și trei scrisori – găselniță veche a literaților de pretutindeni cu textul în text – prin care aflăm o altă, reală-fictivă, poveste de amor. Între emitentul scrisorii, Josuke Misugi, și o coniță, Saiko (măritată, apoi divorțată), și încă o fată, pe numele ei Shoko, care scrie la rîndul ei o scrisoare către „unchiul“ (așa i se adresează iubitului mamei ei după trei luni de la dispariția ei) Josuke, care are complicații familiale, după cum aflăm din scrisoarea consoartei, o anume Midori. O femeie cu picioarele pe pămînt, cu bani și de toate, dar tînjind mereu să fie iubită de un soț prea ocupat. Bun. Sper că nu am încurcat nimic. Prima scrisoare este de la Shoko, a doua, de la Midori, soția lui Josuke – care va schimba un tablou de Gaugain cu unul de Vlaminck după divorțul proiectat de ea, ceea ce nu e chiar rău –, și a treia, de la Saiko, ascunsa iubită a aceluiași Josuke. Oricît de limpede pare totul, ceva e tulbure. Iese portretul unui bărbat, un mediocru om fără însușiri, care ar putea să pară ca și inexistent. Plus acel șarpe care sălășluiește în fiecare dintre noi. Egoismul, gelozia, soarta sau karma care le adună pe toate. Povestea cu șarpele este o întrebare esențială pentru Midori. Pentru toată lumea. Și, cu toate acestea, „unchiul“ Josuke a iubit și a fost iubit, a generat emoții și sentimente, dacă ar fi să ne luăm după tot ce scriu aceste femei, fără să știe că ele, scrisorile, vor ajunge pe mîna unui necunoscut. Sau la noi, după multe decenii. Un portret făcut din cioburi de oglinzi, puțin artificial și prețios pe alocuri, dar care coagulează toate clișeele și impresiile ce alcătuiesc acel ceva imponderabil, trăit doar uneori, extrem de complicat de pus în cuvinte. Exact asta reușește Yasushi Inoue, evident un bun cunoscător al japonezilor, dar și al marii literaturi universale. În 1949, Albert Camus abia publicase Străinul.

 

În 2004, apare opera magna a chilianului europenizat Roberto Bolańo, romanul 2666. Deja murise. După o viață chinuită, plină de frămîntări și căutări, nu doar literare. O luptă continuă pentru a trăi și a nu crăpa, efectiv, de foame, o ambiție de a nu ceda contingentului legat de familia pe care avea obligația s-o întrețină. O luptă continuă pentru a-și găsi propriul drum, propria voce literară, a crede în ceea ce face, simte, trăiește. Lupta cu propriul scris, cu propriul destin. Cînd i se deschid orizonturile, dar obosit fiind de viață și cu o boală care nu vrea să-l lase în pace, moare. La Barcelona. Avea 50 de ani. Detectivii sălbatici și 2666 au lansat postum un mare prozator. Ale cărui dimensiuni le decelăm abia azi. Lui Roberto Bolańo îi mai apare acum, în România, o carte. Postumă și ea, scrisă cu vreo două decenii înainte de moartea autorului, un roman cu un titlu straniu, Al Treilea Reich (Editura Univers, 2017, traducere din limba spaniolă de Lavinia Similaru, o carte publicată cu o subvenție a Ministerului Educației, Culturii și Sportului din Spania, precizare care ar vrea să puncteze faptul că spaniolii au un singur minister acolo unde, noi, românii, avem trei!). Straniu pînă ne lămurim despre ce e vorba. Un joc, un wargame, pe care îl practică un june german aflat în va­canță, unde altundeva pentru un neamț, dacă nu în Grecia, evident în însorita Spanie. O poveste de dragoste, o Frau Else din trecut, o Ingeborg din prezent, tribulații de vacanță, care se intersectează și se complică prin răsucirile din trecut ale istoriei și apariția acelei proprietărese de hotel, o mai veche idilă a eroului. Sîntem la Del Mar, pe țărmul Mediteranei. Se intră și într-un conflict deschis cu un misterios sud-american, ceea ce face ca ficțiunea să se extindă. Erotism și sexualitate ponderate față de ce-am găsit la Florin Iaru. Se întrețese un păienjeniș de întîmplări, unele violente, altele neașteptate și aparent stranii, așa cum deja ne-a obișnuit acest veșnic neliniștit prozator. Jurnal de vacanță, roman psihologic și de moravuri, Al Treilea Reich consolidează în posteritate un mare prozator. Care n-a apucat să afle cine era și tot ceea ce a fost în stare să scrie. E clar că, așa cum se întîmplă de atîtea ori, viața e nedreaptă. Ca și istoria lumii. De cea a literaturii ce să mai vorbim.

 

Habar nu aveam că rusul Andrei Makine (n. 1957, undeva prin Siberia, de parcă noi am avea vreo știință despre localitățile din imensul teritoriu rus, așa cum le știm pe cele de pe Coasta de Azur și Costa del Sol) a devenit, ca și compatriotul nostru Eugen Ionescu, membru al Academiei Franceze. Cum-necum, nu mă întrebați cum. După un lung șir de cărți traduse și la noi, lui Andrei Makine îi mai apare un roman. Este vorba despre Arhipe­lagul altei vieți (Editura Polirom, 2017, traducere din limba franceză de Daniel Nicolescu), cumva în alt registru tematic și stilistic față de ceea ce citisem din acest autor cu o bună recunoaștere internațională. Roman recent, din 2016, apărut la Éditions du Seuil sub ti­tlul L’Archipel d’une autre vie, cartea surprinde aspecte din lumea post­comunistă sovietică-rusă, cu toate sinuozitățile ei de înțelegere pentru cei mai puțin familiarizați cu lumea siberiană a suferin­ței, a damnaților și a contorsionărilor lăuntrice. Arhipelagul Gulag a devoalat o lume a crimei și a tututor ororilor de care omul și un regim autocratic sînt în stare. Volumul Povestirile din Kolîma ale lui Varlam Șalamov – mărturie umană dintr-un univers dezumanizat, o excelentă ediție, tot la Polirom – este în continuare bine-venit, chiar dacă ar avea o vînzare lentă sau chiar dacă tirajul ar îmbătrăni prin librării. Șalamov povestește fără să acuze, de aceea istoriile lui erau și sînt copleșitoare în dramatismul destinului oamenilor și în tragismul evenimentelor. În care binele și răul nu se mai confruntă, ci coexistă fără prea multe șanse ca victoria finală să fie de partea vreuneia dintre ele. În romanul lui Makine, patru militari ruși urmăresc prin taiga un evadat – se dovedește, în final, că este femeie – dintr-un lagăr sovietic. Prilej și pretexte pentru varii rememorări. Frigul, temerile de tot felul, frica, tensiunea vînătorii care coagulează angoase, nu în ultimul rînd alcoolul ajută la decopertarea multor adevăruri. Folosește la ceva? Nu. O vînătoare de oameni – vînătoarea în sine, ca și în ficțiunea lui Yasushi Inoue – devine o căutare de sine, cînd, acolo și unde relația dintre vînător și cel urmărit, om sau simplu animal, se complică dincolo de trăgaciul armei și de glonțul de pe țeavă. În acest punct îmi aduc aminte de Lecția de limbă moartă, teribilul și fascinantul roman japonez, să-i spun așa, al lui Andrzej Kusniewicz, citit într-o cărțulie tradusă de Olga Zaicik și găsită la anticariatul Unu, de pe strada Brezoianu, unde băieții de acolo chiar știu de Lautréamont și nu sînt surprinși de faptul că numele lui Kawabata se scrie cu K – roman al unei vînători care nu dovedește nimic, ci doar faptul că estetismul dus la extrem se apropie periculos de linia morții și a vieții. Mishima a fost cel care a dus la ultime consecințe acest joc periculos. Unde etica maximalistă devine opțională și fluidă, iar evenimențialul, un simplu pretext pentru variate și riscante trăiri. Am divagat prea mult și am scurtat nepermis spațiul de comentariu al unei profunde cărți rusești scrise direct pe franțuzește pentru un public internațional. Seria de autor „Andrei Makine“ de la Polirom este excelentă și merită frecventată cu aten­ție și interes.

Adaugă comentariu

object(WP_Term)#13239 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }