Paul Zarifopol şi utopia vieţii moderne

Andreea Mironescu reuşeşte, în cartea sa de debut, mai mult decît îşi propune. Ce anume realizează în plus, voi puncta în articolul de faţă. În argumentul studiului, autoarea precizează că unii critici care s-au ocupat de cazul lui Paul Zarifopol l-au considerat pe acesta un izolat şi un „învechit“. Avînd în vedere că autorul ideilor gingaşe s-a situat (cel puţin aparent) în afara timpului său şi, atunci cînd s-a apropiat de critica literară, a dat verdicte nesigure, Andreea Mironescu se întreabă dacă i se poate atribui lui Paul Zarifopol rolul de „reflector al modernităţii“. Mai mult decît atît, autoarea consideră că nu greşeşte plasînd opera acestuia, „acuzată adesea de criticism extrem, scepticism şi lipsa unei viziuni constructive, sub zodia eseului şi a criticismului modern“. Şi asta pentru că autorul de care se ocupă s-a arătat iritat continuu de descoperirea în formele noului a clişeelorvechiului, aceasta fiind, în fond, un simptom al modernităţii. În primul capitol al cărţii se afirmă, oarecum tranşant, că Paul Zarifopol trebuie citit ca eseist, iar acest gen literar problematic „trebuie scos din sfera vagului terminologic şi definit în cadrul teoriei sale actuale. […]. Eseul este asimilat de către exegeţi […] criticii literare de formulă neserioasă, care […]