Pe drum

„Las scrierea aceasta, nu ştiu pentru cine, nu mai ştiu întru ce“ – aşa încheie Umberto Eco cea mai tradusă, cunoscută, interpretată carte a sa, Numele trandafirului. De la o vîrstă te obişnuieşti cu sfîrşitul altora. (La al tău încă mai trebuie lucrat). Dar sînt anunţuri despre moartea cuiva care nu se lasă doar cu luarea la cunoştinţă a unei veşti triste. Auzi ştirea seacă la radio. O clipă, timpul se suspendă şi instinctiv intervine verbalizarea cu voce tare a negării: Nu se poate! Am încercat să nu apelez la autoreferenţialitate, scriind aceste rînduri despre Umberto Eco, dar nu mi-a ieşit. Prin firea lucrurilor, oamenii sînt importanţi în general dacă semnifică pentru alţi oameni cît se poate de concreţi, individualizaţi, specificaţi. Aşa se face că, în loc de rînduri neutru exegete, îmi tot ies la suprafaţă, din amintiri stocate pe neuroni privilegiaţi, responsabili cu memoria afectivă, rînduri pe care simt nevoia imperios să le împărtăşesc cu ceilalţi. Am crescut, cu tot ce presupune semantica ascendenţei, cu Umberto Eco, ca elevă, ca studentă, ca cititoare, ca scriitoare, ca femeie. Coup de foudre la prima întîlnire faţă în faţă cu Umberto, pe 14 februarie 2015, la Bologna. Pentru ca un om să […]