Pentru o nouă istorie a modernismului literar românesc (II)

Dacă periodizarea propusă de Gabriela Omăt nu convinge întotdeauna, textele antologate în acest consistent decupaj de istorie literară pun în evidenţă cu asupra de măsură caracterul alunecos al unor termeni precum „decadentism“, „modernism“ sau „avangardă“. Pentru spiritul „clasic“, „sănătos“ al naţionaliştilor tradiţionalişti şi al adepţilor artei sociale, angajate, decadentismul şi modernismul apar conotate negativ, ca forme „anarhice“ ale degenerării patologice, ale cosmopolitismului apatrid sau ale alienării individualiste.   Modernismul literar românesc în date, (1880-2000) şi texte (1880-1949), vol. I şi II, „Cuvînt introductiv“, selecţia, îngrijirea textelor şi cronologie de Gabriela OMĂT, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2008, vol. I – 676 p., vol. II – 422 p.   Pentru C. Dobrogeanu-Gherea, de exemplu, „decadentismul modern nu e altceva decît degenerarea liricii moderne înseşi“ (Eminescu, decadentismul modern şi Macedonski). Nu altfel stau în mod esenţial lucrurile în cazul unor N. Iorga sau Ilarie Chendi. Pentru apărătorii şi ilustratorii noilor curente însă – ele apar, dimpotrivă, ca expresii ale progresului în artă sau, în orice caz, ale unor evoluţii reformatoare fireşti. (B. Fundoianu: „Simbolism nu înseamnă numaidecît neologism, maladiv, straniu, decadent, confuz şi prost scris. Ci mai vîrtos – dacă există talentul –, original, bun-simţ, profunzime, neimitaţie, lipsă de calapod, simbolism nou […]