Pentru Regele Dimineții

Mi-e greu să scriu acum despre Sandu Mușina, cel care mi-a fost ca un frate preț de o viață de om.  Și totuși scriu un cîntec de petrecut, dintr-un rit de trecere în care el credea cu tărie. Ne-am cunoscut în ’87, cam pe vremea asta, într-o seară de iunie, în preajma Nopții de Sînziene, cînd oamenilor le e dat să trăiască unele clipe de excepție. Terminasem facultatea la Cluj și mă întorsesem în Brașov. Avusesem parte de repartiția guvernamentală în varianta cea mai sinistră din anii ’80. Eram un copil debusolat, care se văzuse dureros exclus din Paradisul ce fusese o facultate atît de frumoasă. L-am întîlnit însă la Brașov pe George Crăciun, am povestit de­spre cărți, despre scris și am simțit că lumea mea nu se terminase încă.  Și, în acea seară de iunie despre care am pomenit mai sus, l-am întîlnit pe Sandu, în vizită la familia Crăciun. Și am început să povestim despre treburi de-ale noastre, de folclor. Despre expedițiile folclorice pe teren (ale lui de la București, ale mele de la Cluj). Spunea că a învățat multe studiind folclorul: să povestească, să scrie, să stea de vorbă cu oamenii, să-i asculte. Aș adăuga – să […]