Pictură românească din colecția Fundației Bonte

La Muzeul Colecțiilor de Artă din București poate fi vizitată, în cadrul unei expoziții temporare deschise pînă la sfîrșitul lunii aprilie, una dintre cele mai importante colecții private de artă românească, cea a Fundației Bonte. Așa cum relatează Alain Bonte, colecționarul, în credoul-confesiune din catalogul expoziției, sosirea sa în România, în 1997, i-a oferit șansa de a cunoaște o școală națională de artă care reprezintă o etapă ignorată a picturii moderne europene, definiție de înțeles cînd este exprimată de un latin din extrema opusă a latinității europene – Portugalia.

„Știam că, în epoca medievală, pereții bisericilor de pe teritoriul României au fost acoperiți cu prea frumoase fresce executate potrivit canoanelor existente în epocă, dar nu cunoșteam felul în care s-a instaurat aici modernitatea.“ Revelația se produce în momentul întîlnirii cu opera lui Dumitru Ghiață, care „cauzează“ și prima lucrare achiziționată, întitulată La tîrg, una dintre piesele centrale ale retrospec­tivei Ghiață din 1969. Alain Bonte a fost impresionat de simplitatea ei aridă și lipsită de orice artificiu, în care două țărănci, care par să ignore privitorul, sînt proiectate monumental pe un peisaj rural cu orizontul înalt. Această superpoziție a tradiționalului cu modernul, de altfel o constantă la acest pictor, este subliniată de colecționar inclusiv prin combinația dintre o tendință de geometrizare eminamente modernă și o cromatică vernaculară.

O colecție privată este singurul patrimoniu în care eclectismul este permis în mod natural, dar colecția Bonte (sau acea parte a ei care este expusă) este remarcabil de unitară. Faptul poate fi datorat colecționarului, prin constanța propriei selecții, poate fi datorat curatoarei Doina Păuleanu sau, cel mai probabil, unei colaborări complice între cei doi, într‑o notă-cheie. Iar aceasta cheie este modernitatea suprapusă tradiției, exact ceea ce l-a atras pe Alain Bonte la lucrarea lui Ghiață și i-a catalizat achizițiile ulterioare.

După un an 2016 în care am putut vedea colecții dedicate revoluției absolute – Dada –, expoziția din 2017 de la Muzeul Colecțiilor de Artă recalibrează peisajul retrospecției, pentru că aduce în prim-plan o modernitate care poate fi decelată ca o evoluție continuă, de la Nicolae Grigorescu la Magdalena Rădulescu. Ambele teritorii sînt fascinante în felul lor, ambele au suficiente resurse, în acest caz resursa provine și din calitatea incontestabilă a tuturor lucrărilor expuse: Grigorescu, Dărăscu, Vermont, Theodorescu-Sion sînt prezenți aici nu doar cu numele, ci și cu lucrări foarte, foarte bune.

Calitatea expunerii este echilibrată și privește nu doar operele cu pedigree, cum sînt Atelierul de broderie al lui Nicolae Vermont, expus la Tinerimea Română în 1915, și Balerină odihnindu-se de Iosif Iser, provenit din celebra colecție interbelică a avocatului Ernest Morgenstern. În acest context echilibrat, devine interesant exercițiul de a ghici micul parti‑pris al colecționarului, preferințele sale neexprimate, aici pariul meu merge către Vermont și Mutzner. La categoria surprizelor se pot înscrie Natură statică cu pipă și coș de flori, o compoziție rafinată și interogatorie de Vasile Popescu, și Româncele Magdalenei Rădulescu, care par a avea o filiație directă din Țărănci la troiță de Ion Theodorescu Sion.

Expoziția colecției Fundației Bonte este importantă și pentru gesturi, nu numai pentru operele expuse. În primul rînd, muzeul continuă despărțirea de un trecut care, sub denumirea benignă de „al colecțiilor de artă“, a fost depozitarul unui rapt generalizat, urmat de reparații (a se citi retrocedări) recente, anterioritatea imediată lăsînd cicatrici tuturor: colecționarilor și familiilor acestora, instituției din Calea Victoriei nr. 111 și Muzeului Național de Artă în general.

Aducerea și expunerea, în 2015, a colecției dr. Ion Chiricuță a fost o premieră prin gestul de curtoazie față de o valoare excepţională aflată de mult în circuitul public, dar găzduită, conform voinței donatarului, de Muzeul Vasile Pîrvan din Bîrlad. Rezultatul a fost o dublă reușită, prin readucerea în atenție atît a colec­ției, cît și a muzeului care o are în patrimoniu. Acum, Muzeul Colecțiilor de Artă „recidivează“ prin aducerea, în premieră, în circuitul muzeal a uneia din cele mai importante colecții private din România.

Iar acest gest este în primul rînd al colecționarului, fiind, la urma urmei, o asumare a deschiderii către spațiul public a intimității sale. Mulți profesori de la școlile de Belle-Arte își obligă studenții să viziteze sălile de licitații, pentru a avea referința unor opere pe care este posibil să nu le mai vadă niciodată. În cazul acestei colecții, există deja o indicație către un viitor în circuitul public, prin aceea că operele sînt în grija unei instituții, Fundația Bonte. Lumina din cele trei săli ale expoziției are și calități vindecătoare, nu trebuie uitată trauma pe care a suferit-o conceptul de „colecție de artă“ din cauza unui fost ministru de Finanțe care avea obiceiul să-și țină tablourile „în pereți“ și nu „pe pereți“, cum era normal (așa cum a observat la acea vreme Pavel Șușară).

O altă inițiativă a Fundației Bonte, în colaborare cu Institutul Cultural Român, a fost expunerea acestei colecții, anul trecut, la Palàcio Nacional da Ajuda din Lisabona, fosta reședin­ță a regilor Portugaliei. După expoziția Pictori români în Bretania de la Quimper, din 2009, este a doua oară cînd spațiul atlantic are ocazia unei priviri asupra modernității latinilor răsăriteni.

Un gest discret, dar foarte important al colecționarului se poate descoperi remarcînd tabloul de mari dimensiuni al lui Nicolae Vermont, Visul lui Ulise. Lucrarea este o noutate, explicabil prin faptul că a fost achiziționată la Bruxelles, și acesta este un detaliu care contează. Repatrierea operelor este o tendință naturală pe piața de artă a lumii, dar, pînă acum, aceasta era exploatată la noi exclusiv lucrativ de negustorii de artă, care achiziționează Marcel Iancu la Tel-Aviv pentru a-l vinde la București. Visul lui Ulise arată și cît de ofertantă este resura simbolismului în pictura românească. Tema este de revizitat în viitor, interesul există, am văzut că la Wake Forrest University din North Carolina un studiu antropologic dedicat condiției femeii în atmosfera fin de sičcle era centrat pe o lucrare a lui Kimon Loghi (Post mortem laureatus din 1896). Loghi este, de altfel, și el prezent în expoziție, prin Tătăroaică la Balcic.

Cel mai important gest a fost cel comun, al muzeului și colecționarului, și a fost comunicat de Călin Stegerean, directorul Muzeului Național de Artă, în discursul de la vernisaj. Zumzăitul sălii a acoperit ceea ce merita, poate, cele mai multe aplauze: Fundația Bonte a achiziționat două portrete de Anton Chladek din colecția Manu, clasate în categoria Tezaur a patrimoniului național, pe care le-a returnat MNAR pentru reexpunere. Colecția Manu a făcut obiectul unei scrisori deschise, publicată în Observator cultural, care solicita ca Statul român să-și exercite dreptul de preempțiune (ceea ce nu s-a întîmplat, atît obligația exercitării acestui drept, cît și scrisoarea deschisă au fost ignorate de ministrul Culturii la acea vreme, dna Corina Șuteu). În contrast cu indiferența instituțională, alternativa parteneriatului public-privat la care a făcut apel Călin Stegerean a generat rezultatul concret prin care cele două tablouri pot fi revăzute la mezaninul Palatului Regal, prin generozitatea lui Alain Bonte și a fundației omonime. Este o mare diferență și față de atitudinea fostei conduceri a MNAR, care a ignorat cu brio oportunitatea unei deschideri către colecționari.

Replicile amuzante auzite prin public, la vernisaj, de exemplu: „L-ai văzut cumva LDB‑ul?“ (cu referire mai mult ca sigur la o lucrare a Luciei Dem-Bălăcescu, neexpusă) sau „În sfîrșit, văd și eu doi Grigorești adevărați…“ sînt reconfortante. Reconfortante pentru că sînt semnul vivacității colecției de artă, într-un peisaj cu o singură umbră majoră, dosarul încă deschis al Cumințeniei Pămîntului.

În pregătirea acestui eveniment, curatoarea Doina Păuleanu i-a avut ca interlocutori, pe lîngă Călin Stegerean, pe Liliana Chiriac, din partea Muzeului Colecțiilor de Artă, și pe Marina Coandă Bundac, din partea Fundației Bonte. Iar primăvara vă este oferită de Alain Bonte, prin Flori de primăvară în pahar de Nicolae Grigorescu, un Grigorescu chintesen­țial ca un haiku.