Poeme de Yves Bonnefoy

Loc adevărat Să i se facă loc celui ce se apropie, Personaj înfrigurat și fără de casă.   Personaj atras de zgomotul unei lămpi, De pragul luminat al unei singure case.   Și dacă-i sleit de spaimă și oboseală, Să fie rostite iar pentru el cuvintele de vindecare.   Ce-i trebuie acestei inimi care nu era decît tăcere, Dacă nu cuvinte care să fie semn și rugă.   Și ceva foc, deodată în noapte Și masa întrezărită a unei case sărace?   În: Du mouvement et de l’immobilité de Douve (1953)/ Despre mișcarea și nemișcarea lui lui Douve     Lumina, schimbată Nu ne mai vedem în aceeași lumină, Nu mai avem aceiași ochi, aceleași mîini. Copacul e mai aproape și vocea izvoarelor mai vie, Pașii noștri sînt mai apăsați, printre morți.   Dumnezeu care nu ești, pune-ți mîna pe umărul [nostru, Schițează-ne trupurile cu greutatea întoarcerii tale, Sfîrșește prin a amesteca în sufletele noastre aceste [astre, Aceste păduri, țipete de păsări, umbre și zile.   Renunță la tine în noi, așa cum un fruct se desfiră, Șterge-ne în tine. Dezvăluie-ne Sensul misterios a ceea ce-i doar simplu Și a căzut fără foc în cuvinte fără de iubire.     […]