Poemul maternităţii

În momentul debutului său editorial (Pagini, 2002), Elena Vlădăreanu era cu siguranţă unul dintre „vîrfurile de lance“ ale promoţiei fracturiste. Poemele sale transcriau tribulaţiile unei feminităţi ultragiate, marasmul unei visceralităţi anxioase, puseuri de mînie şi de revoltă, care o individualizau oarecum în raport cu colegii săi de generaţie, căci marea temă a autoarei, care a urmărit-o de-a lungul întregii sale activităţi poetice, a fost statutul „celui de-al doilea sex“, cu toate implicaţiile lui ontologice şi sociale. Ulterior (Europa. Zece cîntece funerare, 2005), Elena Vlădăreanu abordează formula poemului social, în care trebuie să vedem, poate, mai curînd o tentativă de evaziune din limburile unei feminităţi terifice, aducînd, la rîndul ei, revelaţia „lumii ca abator“, unde răul şi violenţa proliferează ca un ţesut canceros. Căci, pentru autoarea Paginilor, infernul e acum pretutindeni, în mizeriile vieţii de zi cu zi, în cruzimea şi absurditatea istoriei, ca şi în noi înşine. Iar poezia sa este, în ultima instanţă, jurnalul unei oripilante „călătorii la capătul nopţii“, la sfîrşitul căreia nu mai rămîi, nu mai poţi să rămîi cu nici o iluzie. Apoi, odată cu trecerea anilor, pe măsură ce acest filon liric a a început să se epuizeze, tonul devine mai relaxat, cruzimea şi violenţa […]