Poesia perennis

După întunecatul, apocalipticul volum Urcarea muntelui (1985), în care, înfruntînd cenzura ceaușistă, își asuma dramatic implicarea în datele realului și ale istoriei (deopotrivă sacre și contemporane), Ileana Mălăncioiu nu a mai publicat nici o nouă carte de versuri, deși a continuat să tipărească poeme inedite în antologii și în deceniile postdecembriste. Deloc favorabile poeziei înalte, vremurile au făcut-o să coboare în agora și să se îndrepte spre eseistica și publicistica de atitudine, unde vădește – ca și în cazul poeziei – aceeași personalitate de Antigonă aspră, în răspăr cu tendințele dominante, fie ele moral-politice sau literare.   Așezată, de regulă, în relație cu lirismul unor Bacovia, Blaga și Vasile Voiculescu sau (mai întemeiat, poate) Emil Botta, poezia nocturnă, tragică și metafizică a autoarei Păsării tăiate nu prezintă similitudini majore cu cele ale colegilor de generație „șaizecistă“, nu are descendenți literari (cu excepția relativă a echinoxistului Aurel Pantea), nici nu cadrează cu ipostazele consacrate ale „poeziei feminine“ de orice fel. Singurătatea ei e aproape deplină – și asumată. Fidelă propriilor căutări și obsesii, semn al unei interiorități puternice și nedispuse la concesii facile, Ileana Mălăncioiu sfidează módele, inovînd exclusiv în interiorul propriei formule – deloc revoluționare – și rezistînd cu superbie […]