Poezia recentă (I)

Argument Istoria poeziei române a ultimelor patru decenii e marcată vizibil de obsesia mutaţiilor, a negărilor, a rupturilor şi a enclavizărilor (mai naturale sau mai artificiale, dar, în orice caz, existente). cei – nu puţini – care au inventat, descoperit sau semnalat dislocările în diversele momente cu pricina sînt, în ultimul timp, negaţi de alţii, pentru care continuitatea e evidentă din modernism şi pînă azi, presupusa dialectică a unor generaţii antitetice fiind doar scandal de gazetă culturală. Familiarizat, după 1990, dar mai ales după 2000, cu o retorică a divorţului şi a generaţionismelor contrafăcute, cititorul de poezie este antrenat azi într-o perspectivă unificatoare, a cărei lectură fundamentală e aceea a continuităţii, a evoluţiei fireşti, a dezordinii cu grijă controlate. Din partea-mi, ambele perspective sînt în mod egal valabile, aşa-zisa contradicţie a lor fiind o subtilă deviaţie optică. Generaţiile poetice care urmează obsedantului deceniu sînt angajate într-un proiect comun de volatilizare (spectaculoasă ori isihastă) a unui eu dezaxat, dar şi funciar diferite, printr-o serie de structuri, locuri şi strategii ale poemului, ce au fost schimbate în funcţie de capacităţile, obsesiile, aşteptările sau proiectele particulare – mai întîi, ale fiecărui poet în parte, mai apoi, ale diferitelor vîrste ale imaginarului colectiv şi […]