Poezie şi ,,nepoezie“

Dacă pe vremea lui Macedonski logica poeziei era lipsa de logică, astăzi se pare că poezia există mai ales în măsura în care e ,,nepoezie“, renunţă la veleităţile sale metafizice, la metafore, la toate mijloacele sale ,,poetice“ tradiţionale, anexîndu-şi teritorii ce pe vremuri le aparţineau prozatorilor, din nevoia unui concept superior de autenticitate. Pe o asemenea linie merge şi Gelu Diaconu, poet trecut – ne asigură criticul Felix Nicolau – prin şcoala lui Bukowski, ,,mai puţin sexualitatea, beţia şi limbajul deochiat“, fiind chiar ,,un Ch. Bukowski dîmboviţean cu scriitură sinceră şi directă, onestă“. Să nu ne mirăm aşadar că, în textele sale (Resurse umane, Editura Vinea, 2016), Gelu Diaconu poetizează în registru minimalist, face cronica micilor întîmplări de zi cu zi, conferindu-i reportajului autobiografist o turnură particulară, de vreme ce, detaşat, lipsit cu totul de patetism, autorul scrie despre sine mereu la persoana a III-a, cele trei secţiuni ale volumului  constituindu-se astfel într-un fel de ,,roman al lui Gelu“, desfăşurat pe fundalul străzii şi al cartierelor bucureştene. E în general un spaţiu ostil, unde posibilităţile de comunicare sînt reduse, iar starea naturală a prezenţelor omeneşti pare să fie singurătatea: „gelu iese în aerul tare/ şi simte cum frigul îi taie […]