Portrete

Mai zilele trecute, pe 14 iulie, cu mic, cu mare am sărbătorit Ziua Națională a Franței. Azi, ca și ieri, Marseieza este un moment de grație, nu doar la Paris, dar și la București. Am fost și sîntem francofili, dincolo de sclifoselile euroatlantice de ultimă oră. Niciodată baza militară de la Deveselu nu va concura cu romanele lui Flaubert și Camus, niciodată exercițiile și aplicațiile de la Baza Aeriană Kogălniceanu nu vor putea ajunge la firescul unor „Bonjour!“ și „Merci!“, care deja fac parte din ființa noastră națională. Românească. Nici un fel de securitate națională nu va putea înlocui Marseieza, care este și a noastră, nu doar a francezilor… În altă ordine de idei, noul președinte al Franței, Emmanuel Macron, un bărbat de nici 40 de ani, s-a impus în spațiul politic francez fără mari fapte de arme (ca Ney, Davos sau Joffre), fără mari gesturi de eroism (ca de Gaulle), fără să fie un abil politician (ca Mitterrand, Chirac sau Valéry Giscard d’Estaing). Doar prin cuvinte, prin tenacitate și prin încredere în sine și în poporul său…

 

Am în mînă (și am citit rapid) o lungă confesiune a lui Emmanuel Macron, Revoluție (Editura TREI, 2017, traducere din limba franceză de Doru Mareș – despre care ai zice că stă mereu la pîndă să prindă cărți bune și interesante), o carte scrisă sub presiunea alegerilor prezidențiale – cui îi mai arde, oare, de scris cînd toată lumea, de la consilieri la simpli simpatizanți, te pisălogește să faci sau să nu faci cîte și mai cîte! –, o carte-mărturie și o autobiografie scrisă, sub presiunea urgenței, în octombrie-noiembrie 2016. Născut în decembrie 1977, la Amiens, provenind din burghezia de provincie – părinții fiind medici –, Macron are parte de avantajele unei generații scutite de război. Povestește el însuși toate detaliile unei vieți dacă nu chiar liniare, cel puțin fără mari seisme. Chiar dacă a fost o strategie de marketing politic, chiar dacă, sub toate aspectele, încă junele politician, fost elev al lui Paul Riceour la Nanterre, a vrut să fie mai altfel, cartea i-a ieșit. Dincolo de faptul că a și cîștigat alegerile, înfruntînd toate combinațiile și speculațiile politice. Avînd un sprijin extraordinar – consistent și eficient – într-o femeie: soția lui, Brigitte. Fie și pentru acest mic roman de dragoste stendhalian-balzacian, între un elev și profesoara lui, topit în magma unei autobiografii asumate fără prea multe paranteze, și tot am putea spune că avem o carte de excepție. Revoluția creatorului Partidului En Marche este, practic, destinul unui om căruia, dacă nu toate îi merg de la început din plin, pînă la urmă îi ies toate jocurile, așa cum și le-a dorit. A trebuit să-și înfrunte familia pentru faptul că e îndrăgostit de o femeie măritată și cu trei copii, să înfrunte mîrîiala unei societăți ostile, care, de la un anumit nivel, devine cinică și ipocrită, să se lupte pentru a fi alături de o fostă profesoară din liceu și să-și ducă la capăt proiectele. Toate. Profesionale: joburi importante, care mai de care, din care mereu are ceva de învățat, nu doar de trecut la CV. Familiale: Brigitte îi devine soție și nimeni nu mai poate zice nimic. Chiar dacă se mai fac glume nesărate, chiar dacă și în Franța, ca și în România, gura lumii e slobodă. Toate trec. Mai ținem minte ostilitatea cu care societatea britanică, opinia publică, nu doar familia regală britanică, au întîmpinat povestea amoroasă a prințuiui Charles, ca pînă la urmă această legătură să fie acceptată? În fine, proiecte politice… Fiecare capitol este cîte un mic eseu pe înțelesul tuturor. Multe intenții bune și frumoase, democrație, reforme, organizarea Statului, libertate, reconciliere, progres. Avem tot meniul „spectatorului angajat“ care devine om politic. Lider. Președinte al Franței. Emmanuel Macron. O bună lectură pentru noi toți. Românii.

 

Junichiro Tanizaki nu este om politic. Este scriitor. Japonez. A trăit între 1886 și 1965. Unul dintre cei mai populari scriitori niponi, cu multe cărți la activ. În care radiografiază o societate care face cunoștință cu modernitatea, obsesiile erotice și sexualitatea făcîndu-și loc în sînul unei lumi în schimbare. Romanul Moartea lui O’Tsuya (Editura Polirom, 2017, traducerea din limba japoneză și note de Magdalena Ciubăncan – traducere curată și cursivă; de evitat, mereu atrag atenția, folosirea turcismelor din limba română aplicate unor subiecte și teme exotice; de exemplu, cuvîntul „belea“ putea fi înlocuit cu „ghinion“, mai apropiat, cred, de sensul japonez decît acest cuvînt cu o coloratură balcanică pronunțată etc.) apare în 1915. Și, surpriză!, citit azi, nu este datat în nici un fel. Fata unui negustor se încurcă cu un amploaiat, tînăr și frumușel, angajat al tatălui. O poveste de moravuri, portrete de femei și de bărbați extrem de bine conturate, evenimențialul epic condus cu abilitate. Tensiune la tot pasul, peisajul e mereu o anexă vie a întîmplărilor. Nu știu de ce mă duce gîndul la lumea rurală din povestirile lui Liviu Rebreanu. Ceva frust, dur, fără menajamente, viața așa cum e. Că plouă – și în arhipelagul nipon mereu plouă! –, că e ceață sau vînt, mereu înflorește cîte un arbore, iar oamenii par perfect integrați în această lume aparent imobilă. Avem o încîlcită poveste amoroasă, mai multe crime, moartea unei femei, eveniment care nu rezolvă nimic și nu schimbă nimic în ordinea lumii. În 1964, Tanizachi se afla pe lista scurtă la Premiile Nobel. Povestea din roman îmi aduce aminte de o proză a lui Anton Holban, O moarte care nu dovedește nimic. Mă întreb de ce n-am mai citit nimic de Holban, pe care-l admiram mult în facultate, care oricum ar lucra posteritatea pentru el, ar merita să nu cadă în uitare. Despre scriitorii japonezi, numai de bine. Pentru cei interesați, atrag atenția asupra existenței și utilității unei lucrări în două volume, Istoria literaturii japoneze (Editura Nipponica, 1998) a lui Shuichi Kato, care, surpriză!, beneficiază de o foarte interesantă și comprehensivă prefață a lui Nicolae Manolescu. Am vaga impresie că președintelui USR îi ies mult mai bine eseurile și introspecțiile dedicate cărților unor autori străini. Există și empatie, și o curiozitate/plăcere de cititor eliberat de chestii-socoteli ale lumii literare autohtone. Doar o idee, poate mă înșel.

 

Aviatorii au fost mereu o lume aparte. De elită, am putea spune, ca și despre cavaleriști. Poveștile țesute în jurul unora dintre marile lor personalități sînt ieșite din comun. Despre aviatorul, as al aviației românești, Bâzu Cantacuzino (n. 1905) am tot auzit multe. Și citit mai nimic. O figură exotică a aristocrației românești, fiul lui Mihai Grigore Cantacuzino, zis și „Nababul“, fost prim-ministru al României, cel cu Palatul cu lei de pe Calea Victoriei și avînd ca mamă pe nu mai puțin faimoasa Maruca Rosetti-Tescani, devenită Cantacuzino și apoi Enescu, prin căsătoria tîrzie cu marele muzician. George Enescu, cel cu festivalul din zilele noastre, festival la care se bulucește lumea ca la Gogea Mitu pe vremuri. Zic și eu din citite… Bâzu Cantacuzino este și tatăl scriitoarei Oana Orlea. O figură aparte și ea, în lumea culturală românească. Înainte și după 1989. Pe lîngă palatele din București și de la Bușteni și pe lâîngă conacul de la Tescani – pe unde multă lume bună s-a pripășit pe vremea Marucăi și încă pe atît pe vremea cînd conacul a funcționat ca un fel de casă de odihnă a culturalilor români –, iată că avem acum și o excepțională, s-o spunem de-a dreptul, monografie. Împănată cu excepționale și puțin cunoscute fotografii dedicate misteriosului Bâzu. Un adevărat dandy al lumii românești interbelice, aviator de mare clasă, pilot de vînătoare, dar și vînător de fuste de primă mînă, căruia Alexandru Armă și Dan Antoniu îi dedică o biografie. Cartea-album se numește Constantin Bâzu Cantacuzino, prințul înălțimilor (Editura Vremea, 2017, colecția „Aristocărți“ – mă rog, n-aș zice că mă dă gata titlul colecției, cît conținutul fascinant și fabulos al cărții). Sînt parcurse – la pas sau mărind viteza – copilăria, adolescența, dominate de pasiunea pentru sport. Ciclism, schi, motociclism, auto, pînă apar avioanele în viața lui. Care-i vor determina și contura parcursul întregii existențe. Multe, multe aventuri și pățanii, lupte, istorii cu piloți germani, americani, ruși – între altele, o secvență hollywoodiană, Bâzu la braț cu Ana Pauker, traversînd pista de la Băneasa spre avionul cu care o va duce pe mahărița regimului comunist în delegație la Paris. Moment care nu-l va scuti pe Bâzu să i se micșoreze proprietățile de la 1.000 de hectare la doar 100. Cu prima ocazie, o va șterge din țară. Și, după cîțiva ani în exil, trăind modest din diverse servicii, se va stinge în Spania. Multe fotografii ce ilustrează volumul sînt la fel de sugestive ca și textul. Martha Bibescu, la parastasul soțului, la rîndul lui o figură de marcă a aviației românești, alături de colegii Prințului George Valentin Bibescu, frunzărind albume pe terasa de la Mogoșoaia. Pălăria Marthei Bibescu – o mică operă de artă japoneză. Probabil Dior. Nu știa ce-i vor oferi următorii ani. Sic transit gloria mundi.

 

Nu citisem și nici nu știam mai nimic despre Djuna Barnes. Doar auzisem despre ea, în legătură cu grupul de americani de la Paris din jurul Gertrudei Stein și al așa-numitei „generații pierdute“. În jurnalul lui Alice B. Toklas, partenera Gertrudei Stein, tradus acum cîțiva ani și la noi, apărea și Djuna Barnes. Nu era unul dintre numele care au marcat istoria literaturii americane. Și totuși, cum să judeci fără să citești nimic?… Americancă, născută în 1892, cu studii de artă întrerupte, face gazetarie, scrie de toate. În 1921 este la Paris, în 1931 se mută la Londra, în 1936 îi apare Nightwood. Aflăm abia acum, cînd îi apare un prim roman în limba română, cine este Djuna Barnes. Un roman dedicat lui Peggy Guggenheim și lui John Ferrar Holms, Pădurea nopții (Editura Humanitas, 2017, traducere din limba engleză și note de Luana Schidu, cu o excelentă și entuziastă prezentare a lui T.S. Eliot, din 1937, la ediția americană, și o reluare a bunelor gînduri și rînduri, concisă, din 1949, la ediția britanică de la Faber&Faber) ține loc de orice fel de prezentare prețioasă. Nici un fel de vorbe meșteșugite („O capodoperă a modernității“, apud The Washington Post sau „Pădurea nopții aparține acelei selecte și restrînse clase de cărți care reflectă spiritul unei epoci – interbelicul în acest caz“, cum scrie în Times Literary Supplement) nu pot ține locul lecturii propriu-zise a cărții. Așa că am purces la drum. A durat două zile. A meritat? Da. O proză alambicată, rafinată în același timp, cu personaje complexe și contrariante, la marginea excepțiilor de la regulă, o incursiune în lumea aristocrației sau a marii burghezii europene, cu luxul, capriciile, perversiunile și fantasmele ei. Erotice, sociale, politice, nu în ultimul rînd religioase. Nu lipsește o anume cruzime, dar lipsesc acea savoare a melancoliilor și obsesiile de tot felul ce străpungeau pagini exaltante din Scott Fitzgerald, Lampedusa și Kuśniewicz, cel cu Lecția de limbă moartă și Regele celor două Sicilii. Eros și Thanatos se întîlnesc și colaborează bine, aș zice, și în acest roman, care se închide abrupt cu o scenă de tragedie greacă trecută prin filtrul lui Federico Fellini. Multe de comentat după o lectură nu foarte lesne de dus pînă la capăt. „Frumusețea frazării – așa cum notează T.S. Eliot –, strălucirea argumentului și a caracterizării și o calitate a ororii și damnării foarte înrudită cu aceea a tragediei elisabetane“ sînt marca specifică a acestui straniu roman al Djunei Barnes.