„Posibilitatea sacrului“

„Dumnezeu care nu ești, pune-ți mîna pe umărul nostru“ – iată o rugăciune contradictorie pe care Yves Bonnefoy a înălțat-o de mai mult de o jumătate de secol în poezia sa. De cînd zeii miturilor antice și Dumnezeul profeților evrei, creștini și musulmani nu mai sînt în măsură să explice viața, misiunea de a da sens vieții îi revine poetului. Poetului, nu omului de știință. Chiar dacă privirile amîndurora se îndreaptă spre aceeași lume, pe care încearcă s-o înțeleagă în sine, aceștia o văd în mod diferit. Omul de știință vrea să formuleze legi fizice, psihologice sau sociologice, pe baza unei serii de observații; astfel realitatea este, în chip necesar, redusă, căci trebuie excluși toți parametrii care țin de hazard sau de moment, pentru a repera un adevăr abstract. Ochiul poetului scrutează și el adevărul, dar un adevăr concret, exprimînd experiența imediată a lumii în plenitudinea sa. Lumea care poate fi „dezvrăjită“ sau „mecanizată“ de o privire distanțată și schematizantă își regăsește, în poezie, dimensiunea ei sacră. Această „posibilitate a sacrului“ Yves Bonnefoy a căutat-o aici și acum, acceptînd hazardul și momentul: „lucrul cel mai rău care ni se poate întîmpla este să nu recunoaștem puterea hazardului asupra vieții. Căci […]