Posteritatea Hortensiei Papadat-Bengescu – la 60 de ani de la dispariţie

La 5 martie 1955, în modesta sa locuinţă bucureşteană din strada Bărăţiei nr. 38 (locuinţă pe care o împărţea cu famila uneia dintre fiice, Elena Stamatiadi), se stingea Hortensia Papadat-Bengescu, căzută în dizgraţie după instaurarea regimului de „democraţie populară“ şi ignorată oportun de o mare parte a vechilor prieteni literari. Despre acest moment nefast a scris pagini memorabile, în volumul de Amintiri deghizate, Ov. S. Crohmălniceanu. În 1951, cînd o vizita spre a-i cere un articol pentru Contemporanul, criticul întîlnea, în locul vestitei „mari europene a romanului românesc“, o doamnă împuţinată de ani şi de suferinţă, aproape oarbă, sprijinindu-se, atunci cînd trebuia să dicteze un text, pe condeiul stîngace al unei nepoate de vîrstă şcolară, dar păstrîndu-şi încă, dincolo de extrema-i fragilitate, bine cunoscuta distincţie de spirit.   Anii ’40 fuseseră pentru ea o perioadă de instabilitate, de insecuritate, de zilnice tracasări. Capriciile istoriei – războiul mondial şi apoi prăbuşirea unei lumi –, ca şi drama unei conjugalităţi asumate ca datorie şi ajunse, odată cu boala şi moartea magistratului Nicolae Papadat, la momentul deznodămîntului îi erodaseră puterea de rezistenţă. Claudia Millian nota undeva, pe la începutul anilor ’50, după ce o revăzuse pe scriitoare într-o vacanţă la Tuşnad: „Hortensia Papadat […]