Povestea „misteriosului“ Dimitrie D. Dimăncescu

Dimitrie D. Dimăncescu, Paris, 1946

Scriam recent într-un articol dedicat lui Zevedei Barbu (publicat în Observator cultural la începutul lunii august) că persoana considerată de „tovarăşa“ de la reprezentanţa României la Londra vinovată de a-l „influenţa în mod negativ“ pe acesta era un diplomat de carieră, „adevăratul consilier al lui Franasovici, nelipsit din camera sa de primire“. În timp ce Barbu era în acel moment doar un diplomat în devenire, „adevăratul consilier“ avea de acum o istorie lungă, nu doar în serviciul diplomatic, ci şi în politica românească din perioada interbelică. Cine era acest Dimitrie D. Dimăncescu care o angoasa pe cea care – deja în 1946 – avea misiunea de a-i supraveghea pe membrii Legaţiei?

„Voi cunoaște mulți oameni importanți“

„Aveam doar cîteva luni“, scrie D. Dimăncescu în memoriile sale, „cînd, în anul 1896, un astrolog itinerant a trecut prin satul nostru. Mama l-a consultat în privinţa viitorului meu şi acesta i-a lăsat concluziile înscrise pe o carte poştală, pe care tatăl meu a adăugat sceptic: «Nostim, dar neserios». Astrologul mi-a desenat corpul înscris într-un pentagon, înscris şi el, la rîndul său, într-un cerc; lîngă acest desen erau cîteva calcule imposibil de descifrat, care conduceau la concluzia că, la maturitate, dimensiunile tuturor componentelor corpului meu vor fi conforme «secţiunii de aur» – noţiune pe care mi-o va explica, mulţi ani mai tîrziu, bunul meu prieten şi coleg la Legaţie, Matila Ghyka. Viaţa îmi va fi dominată de numărul şapte şi destinul meu este să călătoresc în ţări îndepărtate de meleagurile natale. Cu toate că după calendarul gregorian eram născut în zodia Cancerului, acţiunile mele vor fi călăuzite de zodia Leului. În final, astrologul itinerant a prezis că voi trăi pînă la adînci bătrîneţi şi, cu toate că realizările mele nu vor fi, poate, excepţionale, voi cunoaşte mulţi oameni foarte importanţi“¹. Şi într-adevăr, de la Prinţul Bibescu la Regele Carol şi la mulţi dintre miniştrii săi, de la Regina Maria la Lady Asquith şi de la William Randolph Hearst şi pînă la guvernatorul Marakeshului, Paşa Hadj Thami El-Glaoui, viaţa lui se va intersecta cu mulţi oameni influenţi şi interesanţi.

În prima trupă de cercetași din România

Ceea ce, aparent, astrologul nu a băgat de seamă este că acest copil născut în satul Titu, din judeţul Dîmboviţa, din strămoşi munteni şi moldoveni, va avea de la bun început o personalitate puternică şi independentă, moştenindu-l, se pare, pe tatăl său, care, destinat de familie unei cariere monastice (pe care o va urma chiar pînă pe la 18 ani), va „schimba complet macazul“ pentru a deveni… şef de gară la Rîmnicu Sărat. Mai tîrziu, va merge din proprie iniţiativă la Charlotenburg, în Germania, de unde se va întoarce cu o diplomă de inginer. Mama, născută la Rîmnicu Sărat, a fost trimisă la 13 ani dincolo de munţi, la Sibiu, la o şcoală ortodoxă, de unde venea acasă doar în vacanţele de vară. La 16 ani, i s-a spus pe şleau că singura alternativă acceptabilă ar fi căsătoria; a ales fără ezitare această variantă salvatoare şi, imediat după cununie, tinerii s-au stabilit la Titu, unde, în calitatea sa de şef de gară, Dumitru Dimăncescu va ocupa un apartament amenajat chiar deasupra clădirii care adăpostea gara. Erau acum doar la 50 de kilometri de Bucureşti şi, în cele din urmă, se vor muta în Capitală. De la bun început, elevul Dimăncescu se distinge printr‑un interes extrem de viu pentru cunoaştere şi printr-o gîndire independentă. De la Liceul „Sf. Sava“ va trece la Lazăr, unde va fi stimulat atît de colegi, cît şi de şcoală. Este fascinat de avioane şi de aviaţie – aşa cum tatăl său fusese de trenuri şi de reţelele de căi ferate – şi devine un excursionist-alpinist pasionat. Împreună cu fratele său mai mic, va întemeia în 1913, la Bucureşti, prima trupă de cercetaşi din România. Activităţile în acest domeniu, precum şi participarea sa la unele dintre principalele campanii militare ale Primului Război Mondial, în cadrul regimentului de Vînători de Munte comandat de prinţul Carol (pe atunci), i-au creat la reîntoarcerea sa la Bucureşti, în 1918, o aură de erou naţional.

Întîlnirea cu prințul Antoine Bibescu

La „diplomaţie“ propriu-zis, Dimăncescu a ajuns oarecum din întîmplare, după cum descoperim din memoriile sale, în care a descris împrejurările întîlnirii cu prinţul Antoine Bibescu, devenit, în 1920, şeful reprezentanţei române la Washington. În împrejurări puţin rocamboleşti, asupra cărora nu mă pot opri aici (cu toate că povestea în sine este fascinantă), tînărul Dimăncescu ajunge la studii în America, unde, în 1922, va absolvi Institutul Tehnologic Carnegie din Pittsburg. La doar cîteva zile după primirea diplomei, proaspătul inginer află că prinţul-diplomat vine să-i întîlnească pe studenţii români – nu puţini – aflaţi la studii într-unul dintre cele mai importante centre ale industriei siderurgice americane, la acea vreme. Impresionat de tînărul care îşi terminase studiile ca şef de promoţie, după doar trei ani în America, Bibescu îl cheamă la Washington: „O zi după întîlnirea noastră, am primit o telegramă prin care eram invitat la cină la Legaţia României. Mă gîndeam la început să refuz invitaţia, biletul cu trenul «dus‑întors» fiind cam scump; am acceptat totuşi şi, spre surprinderea mea, prinţul mi‑a trimis banii pentru a-mi acoperi cheltuielile de călătorie… În ziua de după sosirea mea în Capitală, a telefonat chiar să-mi transmită invitaţia doamnei sale la prînz…“.

O altă surpriză a fost felul în care ambasadorul l-a prezentat unui alt oaspete, primul secretar al Legaţiei Franţei în Capitala Statelor Unite: „mon grand ami Dimăncescu“. Cînd însă, mai tîrziu, va sosi şi „prinţesa“, prezentarea va fi puţin mai rezervată, proaspătul inginer devenind doar, „mon ami Dimăncescu“².

După plecarea francezului, fără nici o introducere, Bibescu l-a întrebat dacă nu i-ar face plăcere să lucreze la legaţie: „I-am răspuns că nici prin gînd nu mi-a trecut aşa ceva. Nu aveam nici o calificare; pentru a lucra în diplomaţie este nevoie de studii de drept şi, oricum, eu îmi aranjasem de acum un loc de muncă la o firmă locală în domeniul meu de expertiză, ingineria“. Răspunsul prinţului Bibescu a fost că, nevoind să-l influenţeze, nu va insista, dar a adăugat că, între a fi inginer la Pittsburg sau diplomat la Washington, alegerea nu ar trebui să pună nici o problemă… „Pentru moment a spus că va mai aştepta un timp.“ Cînd, la reîntoarcerea în Pittsburg, a auzit acelaşi lucru şi din partea patronului la care era pe cale să se angajeze, tînărul Dimăncescu i-a trimis de îndată o telegramă prinţului-ambasador, spunîndu-i că acceptă oferta.

La Washington

Detaliile oferite de Dimitrie Dimăncescu în volumul său de memorii cu privire la activităţile diplomatice, la persoanele şi la personalităţile întîlnite, precum şi la atmosfera din Capitala Americii, în acei ani de după Primul Război Mondial, sînt extrem de interesante. Spre exemplu, problema Basarabiei în acel moment: Bibescu făcea eforturi mari pentru a convinge Departamentul de Stat să recunoască dreptul României asupra acestui teritoriu şi pentru cititorul de astăzi argumentul american va fi, poate, surprinzător: avînd în vedere că în acel moment poporul rus
nu se putea exprima în libertate, anexarea Basarabiei la România Mare ar putea să nu fie legitimă din punctul de vedere al dreptului internaţional! O altă mare problemă căreia reprezentanţii oficiali ai României trebuiau să-i găsească o soluţie în acel moment era aceea a modalităţilor de plată a pensiilor, a asigurărilor şi a despăgubirilor acordate cetăţenilor români, victime ale unor accidente de muncă în SUA. Cea mai dificilă problemă era însă aceea a plăţii datoriilor pe care România le contractase în anii Primului Război Mondial. Conflictul dintre Antoine Bibescu şi Nicolae Titulescu, steaua care se afirma din ce în ce mai mult pe firmamentul diplomaţiei româneşti în acei ani şi care fusese trimis de Ministerul Afacerilor Străine să conducă aceste negocieri, va duce în cele din urmă la înlocuirea prinţului la Legaţia de la Washington, în 1926. Înainte de a părăsi însă Washingtonul, aceasta i-a vorbit tînărului despre o posibilă înfiere, familia princiară neavînd un moştenitor în linie directă în acel moment, şi l-a îndemnat chiar să se căsătorească cu o tînără bogată din Detroit, căreia tînărul începuse să-i facă curte. În cele din urmă, nimic din toate acestea nu se va realiza şi Dimăncescu se decide să părăsească şi el serviciul diplomatic; din nou, însă, întîmplarea (sau destinul?) va juca un rol decisiv în viaţa lui. Regina Maria tocmai hotărîse să viziteze Statele Unite, şi impetuosul diplomat‑inginer a decis că va face tot posibilul pentru a o ajuta să organizeze această vizită. Succesul în această întreprindere a fost doar parţial, dar suficient pentru a-l apropia şi mai mult de Curtea Regală. În urma acestui eveniment, revine în România, după care se va reîntoarce în Statele Unite, consul la San Francisco, pentru a reveni pe continent, unde, în a doua jumătate a anilor ’30, va pendula un timp între România şi Anglia.

La Londra

„Şederea mea în Anglia poate fi împărţită în două perioade: prima, în care am servit în serviciul diplomatic, şi a doua, cea de după abdicarea Regelui Carol, cînd am demisionat din postul meu de la Legaţie, devenind un simplu cetăţean refugiat“^[1].³

În continuarea capitolului „Londra“ din volumul său autobiografic, Dimăncescu notează: „Era exact în 31 decembrie 1936 cînd am ajuns (pentru prima dată) la Londra“ – după sejurul la consulatul din San Francisco. Din 1937 şi pînă cînd, în 1938, a fost rechemat pentru o vreme în ţară pentru a lucra în Serviciul de Presă şi Propagandă, responsabil pentru sectorul radio, cinema şi turism, Dimăncescu a fost ataşat de presă la Legaţia de la Londra, post din care a demisionat în toamna anului 1940. În volumul de memorii, autorul citează din cartea lui Alexander L. Easterman, intitulată King Carol, Hitler and Lupescu, publicată în 1942: „Dimăncescu, ataşat de presă la Legaţia României la Londra, a fost readus la Bucureşti de Regele Carol pe post de Director general al Serviciilor de Propagandă, cu misiunea explicit formulată de a contracara propaganda din ce în ce mai agresivă a Germaniei, care îl neliniştea pe rege. Acesta nu şi-a ascuns niciodată prietenia pentru Marea Britanie, precum şi poziţia sa de susţinător necondiţionat al unor relaţii privilegiate între România şi Anglia“⁴.

Urmează imediat o descriere detaliată a activităţilor unei agente germane, Frau Kohler, deconspirată de Dimăncescu şi forţată în cele din urmă de acesta să părăsească România, fapt care a dus la o reacţie foarte dură a autorităţilor de la Berlin: „După plecarea doamnei Kohler“, scrie autorul cărţii menţionate, „domnul Fabricius şi ambasadorul Italiei la Bucureşti au cerut guvernului să-l demită pe domnul Dimăncescu, pretextînd că acesta este un duşman al Axei. Pentru a susţine argumentul avansat de cei doi, ambasadorul Germaniei a trimis ministrului de Externe la acea vreme, Nicolae Petrescu-Comnen, textul unui discurs ţinut de Dimăncescu la o întrunire care a avut loc în 1936 la San Francisco, în care acesta vorbise despre încercuirea democraţiilor est-europene de către regimul nazist de la Berlin“⁵.

Mai grav era faptul că cei doi subliniau că, dacă Dimăncescu nu va fi demis, cele două ţări pe care le reprezentau vor considera o asemenea decizie ca pe un act ostil Axei. Carol a găsit remarca „impertinentă“ şi, ca răspuns, l-a numit pe Dimăncescu şeful serviciului de presă la Legaţia de la Londra. Cînd Berlinul şi Roma au protestat din nou, regele a schimbat titlul lui Dimăncescu în acela de consilier‑responsabil cu Serviciile de Presă, după care disputa a încetat.

Apropierea războiului

În decursul vizitei sale la Londra, în noiembrie 1938, Regele Carol a fost însoţit de prinţul Mihai, de ministrul de Externe Petrescu-Comnen şi de omul său de încredere, Urdăreanu (care îl va însoţi şi după abdicare, doi ani mai tîrziu, în exil); la întîlnirile oficiale erau prezenţi ambasadorul la acea vreme Basil Grigorcea şi, alături de acesta, cîţiva dintre funcţionarii şi consilierii Legaţiei, printre care Matila Ghyka, Alexandru Bianu şi Radu Florescu (la scurtă vreme după aceasta, V.V. Tilea îl va înlocui pe Grigorcea, care, conform mărturiilor lui Dimăncescu, părea a nu fi fost capabil să susţină o conversaţie în limba engleză; vezi pagina 202 a volumului de memorii în discuţie).

Vizita Regelui a fost încununată de succes, dar în Europa lucrurile se precipitau şi avansau în direcţii care erau neprielnice României şi aliaţilor ei în acel moment, Anglia şi Franţa. La începutul anului 1938, Carol se afla într-o situaţie dificilă atît în ţară (dat fiind avansul vertiginos al dreptei legionare), cît şi în afara ei (avînd în vedere presiunea dictaturilor de dreapta din Germania şi Italia şi a Rusiei sovietice, active şi agresive, în timp ce democraţiile vestice erau vădit dezinteresate de orice fel de confruntare militară); în faţa acestei situaţii, clasa politică românească a decis instaurarea dictaturii regale, în luna februarie a aceluiaşi an. Pentru moment, se părea că lucrurile se vor linişti atît în interior, cît şi în exterior, dar, spre sfîrşitul verii, ele au început să ia o turnură din ce în ce mai neliniştitoare. În septembrie se declanşează „criza cehoslovacă“, încheiată cu bine cunoscutele acorduri de la München şi cu ocuparea Cehoslovaciei, cîteva luni mai tîrziu. Regele ajungea la Londra relativ tîrziu (doar pe 15 noiembrie); şi chiar în aceeaşi zi, ministrul său de Externe îl va întîlni pe omologul său englez, Lordul Halifax, căruia îi va vorbi despre rezultatele nefaste ale dezmembrării Cehoslovaciei. Consilierul diplomatic de la Londra, Radu Florescu, trimisese cu puţin înainte la Bucureşti un raport-analiză – extrem de bine documentat şi gîndit – despre tendinţele politice ale Angliei după acordurile de la München.⁶

Regele va afla însă repede, şi pe o cale cît se poate de nediplomatică, cît de dificilă era situaţia ţării sale în acel moment: „Într‑una din zilele vizitei, Regele m-a chemat la Buckingham Palace, unde era găzduit, şi mi-a cerut să aranjez o întîlnire urgentă cu Frederick Leith-Ross, consilierul economic al guvernului britanic. A doua zi, acesta s-a prezentat la ora opt dimineaţa, o oră neobişnuită pentru o întrevedere cu un rege. După o întînire care a durat mai bine de o oră, Regele m-a chemat din camera alăturată, în care-l aşteptasem, şi mi-a spus: «Nu mai sînt regele României. Nu eu, ci Leith-Ross decide ce e de făcut în ţara noastră. M-a anunţat că va trebui să ofer mai multe concesiuni companiilor petrolifere, în particular celor britanice. Dacă-i voi urma sugestia, veniturile noastre vor fi diminuate dincolo de limitele acceptabilului»“^[1]. Presiunea economică părea a fi devenit invers proporţională cu magnitudinea garanţiilor politice ale Regatului Unit…

Cîteva luni mai tîrziu, pe 13 aprilie 1939, Franţa şi Anglia declară totuşi că vor fi gata să garanteze graniţele României aşa cum au fost ele stabilite după Primul Război Mondial; Uniunea Sovietică urma să facă la fel, doar că, la 23 august al aceluiaşi an, lumea va afla uimită de existenţa unui pact de neagresiune reciprocă între Rusia sovietică şi Germania, negociat de miniştrii de Externe Molotov şi Ribbentrop. Tensiunea creată de acest eveniment, împreună cu presiunea crescîndă a pretenţiilor teritoriale germane faţă de Statul polonez, va duce, la mai puţin de două săptămîni după acest eveniment, la un conflict care va evolua rapid într-o conflagraţie mondială. România încearcă să rămînă neutră, dar, după căderea Poloniei, va urma campania germană în Vest, încheiată cu fiascoul de la Dunkirk şi căderea Parisului, în iunie 1940. Neutralitatea Romaniei este greu de susţinut în aceste condiţii şi, oricum, Dictatul de la Viena a spulberat definitiv orice iluzie în această privinţă. După abdicarea, pe 6 septembrie, a Regelui Carol, România intră în orbita germană, la început ca stat „naţional-legionar“, apoi ca membru oficial al Axei, după rebeliunea legionară din ianuarie 1941. Într-un articol viitor, voi încerca să creionez pe scurt ceea ce s-a întîmplat în microcosmosul legaţiei de la Londra în acele zile pline de răsturnări cvasiapocaliptice din intervalul 1939-1941.

Uncharted Journey, Memoirs of Dimitri D. Dimancescu, 1896-1984, p. 2. Aici, ca şi în cele ce urmează, traducerea din engleză îmi aparţine (M.F.).
Ibidem, p. 114.
Ibidem, p. 192.
Ibidem, pp. 188-189.
Ibidem, p. 189.
Vezi articolul Marusiei Cîrstea pe această temă, „A Romanian diplomat on the English foreign policy following the Münich Agreement“, Analele Universităţii din Craiova, Istorie, anul XX, nr. 1(27), 2015, pp. 101-108.