După o foarte îndelungată absență editorială postdecembristă, poetul Florin Iaru s-a reinventat ca autor de miniproze; alți poeți lunediști de prim-plan (precum Mircea Cărtărescu și Matei Vișniec) s-au reinventat în alte feluri, mai spectacular și mai demult. Devenit jurnalist – printre altele, redactor la Academia Cațavencu, apoi la Cațavencii, Iaru a revenit în literatură ca într-o altă lume și altă viață. Mai întîi pe poarta volumelor colective sau a antologiilor tematice (Tescani 40238, Povești erotice românești, Prima mea beție), pentru ca, din 2013, să-și adune în volume personale (Povestiri cu final schimbat, Fraier de București) microficțiunile publicate în reviste life style. Iar mai nou, împreună cu Cristian Teodorescu și Marius Chivu, să ajungă în prima linie autohtonă a resuscitării speciei în cauză, prin ateliere de profil și, nu în ultimul rînd, prin excelenta revistă Iocan, singura revistă românească dedicată în exclusivitate prozei scurte. O specie din care optzecismul incipient și-a făcut un titlu de glorie, dar care a revenit destul de repede în penumbra prestigiului și a vînzărilor romanului, spre frustrarea legitimă a virtuozilor și fidelilor ei.
Cea mai recentă apariție editorială semnată de Florin Iaru – Sînii verzi, cu un titlu de efect suprarealist – face parte din aceeași serie (deși autorul ne amenință de ceva timp cu un roman…). Odată cu acest nou volum, se vede însă mult mai bine faptul că fostul copil teribil al poeziei optzeciste e pe cale să impună un stil și o formulă în proza scurtă și că ludicul psihedelic, destabilizant, histrionic-imaginativ din Cîntece de trecut strada, La cea mai înaltă ficțiune și Înnebunesc și-mi pare rău și-a găsit o nouă formă de manifestare artistică: povestirile foarte scurte, esențializate caracterologic și epico-anecdotic (îmi vin în minte Povestirile foarte scurte ale lui Tudor Octavian…). Ele sînt practicate de maeștri moderni ai genului de pretutindeni; oricum, Iaru îmi pare a fi, aici, mai aproape de postmoderni americani ca Donald Barthelme.
Cele 53 de pastile prozastice concentrate, cu dimensiuni cuprinse între două și patru pagini (la care se adaugă trei „amintiri“ personale ca bonus), sînt unificate, pe lîngă scurtimea predeterminată, de o tehnică a surprizei: surpriză atît de la un text la altul, cu o inventivitate debordantă a formulelor abordate, cît și prin finalul fiecăreia dintre ele, marcat printr-un skepsis care răstoarnă totul. Trucul are, pînă la un punct, un corespondent în witz-ul manierist și în poezia cu poantă. Aproape că am putea vorbi despre niște povestiri de atelier, care pot servi, la o adică, drept model celor care vor să învețe meserie. Nu avem însă de-a face doar cu niște rețete minimaliste de proză, pline de vervă și de prospețime: multitudinea de rezolvări (și de situații narative) trădează, de regulă, un „maximalism“ care le redimensionează spectaculos (sau măcar ingenios), făcînd ca banalul sau minorul aparent al subiectelor să decoleze, brusc, înspre absurd, morbid, fantastic, fabulos sau metafizic.
Mai mult decît despre niște schițe, am putea vorbi despre niște povestiri cu final poematic. Să ne oprim, pentru moment, asupra piesei-titlu, care deschide volumul și îi dă tonul (or, se ştie, tonul face muzica): o adolescentă de 15 ani pe numele ei Adela, aflată în pragul admiterii la liceu, e complexată de micimea sînilor și recurge, după deliberări interioare disperate, la tertipul frecării lor cu tinctură de mărar; culoarea verde nu mai iese însă la spălat și tînăra e surprinsă în baie cu sînii verzi de fratele ei, care răspîndește vestea. Ceea ce este cît pe ce să declanșeze o dramă (deși succintă, cazuistica psihologică e savuroasă) are însă o rezolvare fericită, inclusiv la nivel literar: intrată la liceu, complexata Adela îl seduce involuntar, prin particularitatea ei anatomică insolită, pe băiatul cel frumos și bogat al primarului, care îi transformă complexul – machiat artistic într-un mod original – într-un atu nesperat: „– Hai, mă… Să ai sînii verzi! Tu-ți dai seama că ești cea mai tare fată din univers? Mi-aș da viața să văd niște sîni verzi“. E aici o punere în abis a întregului volum: dacă sînii prea mici ai fetei sînt priviți ca o metaforă a prozei prea scurte – specie cu care, nu-i așa, e mai greu să ieși în lumea literaturii bogate și cu pretenții –, originalitatea nescontată a vopsirii lor în verde (i.e. a schimbărilor șocante de perspectivă) le poate ridica sensibil cota. Și, într-adevăr, multe dintre scurtmetrajele componente ale cărții sînt excelente, unele – embrioni sau preview-uri de potențiale romane; dincolo de anecdota propriu-zisă, scenele sînt lucrate cu dezinvoltură și simț al detaliului (parafrazînd un slogan anticlerical mai recent, aș spune că lui Florin Iaru îi plac spațiile mici în proză).
N-am înțeles bine logica plasării la finalul volumului a celor trei povestiri autobiografice – episoade biografico-politice din perioada adolescenței autorului-narator, in the summer of ’68. Să fie vorba de un complement biografist al ficțiunilor anterioare sau de un adaos necesar pentru un numărul prea mic de pagini al cărții? Ele fac, oricum, parte dintr-o altă serie, eventual dintr-un alt posibil volum. Celelalte, în schimb, rulează, în registre discursive extrem de variate, un număr impresionant de medii sociale și, înainte de orice, personaje necontrafăcute: de la rebeli fără cauză la singuratici ciudați, de la petrecăreți dezinhibați la familiști burghezi și pensionari ticăiți, de la tineri de bani gata și puștoaice de discotecă la oameni fără însușiri îngropați în nonexistențe, de la actori vulnerabili la proprietari alien, de la păpuși sexy și amatori de sex cu ele la mame pseudoextraterestre.
Scrise cu vervă și dezinvoltură tehnică, din perspective și în registre, cum spuneam, aiuritor de diverse (o povestire e relatată, cu virtuozitate, de la nivelul mișcării unei furculițe…), aceste proze „cu final neașteptat“ sînt în mod evident inegale. Cele mai slabe – niciodată aflate, totuși, sub un nivel acceptabil de concepție și execuție – sînt cele în care finalul e prea căutat, iar surpriza, prea mecanică sau prea puțin aderentă la scenariul pe care-l încheie. Uneori, foarte rareori, ce-i drept, chiar întregul e irelevant: în Vestitorii singurătății, de pildă, o femeie primește în casă niște colindători care pretind că nu vor bani, dar o devalizează cu gesturi de seducători versați; narațiune debilă, final flasc. Un final facil are dramoleta De ce n-are ursul coadă, unde o idilă tîrzie, legată după reuniunea de 20 de ani de la finele liceului, se întrerupe înainte de a începe pentru că bărbatul, grăbit, își declară prematur și brutal intențiile prin telefon, jignindu-și partenera iubitoare de protocol erotic. Nici cea mai lungă povestire a volumului (Bărbatul unei femei, patru pagini și jumătate), cu cazuistica sa postuniversitar-amoroasă, nu depășește nivelul oarecare al unei melodrame cu repetiție, iar lăudăroșeniile comparate ale tinerilor prieteni-vilegiaturiști din Aventuri la Marea Foarte Neagră nu reușesc să alcătuiască decît un banc extins. Mici bijuterii sînt însă (între altele), cinica Ilie Georgescu, spectator, halucinatoria Carcasa, cu metamorfoza fantastică a vîrstelor și a trupului unei femei care nu mai știe în ce viață se află, neliniștitoarele reprogramări existențiale prin mecanismul unui ceasornic vechi din Timpul nu are regrete, miracolul amnezic din Chemarea, monologul adresat Un tip solid și asudat, din mulțime, cu spectacolul macabru al unui accident mortal, virat ambiguu către un demonism SF, revelația unei relații intime care devine, în secret, publică din Ascuns (n-o mai spoileresc, că e păcat de rezolvarea ei realmente bulversantă…), apoi Ocolul, schiță avînd în centru un anonim fără alte pasiuni, începînd din copilărie, decît geografia și sportul, prin care va încerca, printr-un ocol prea lung și inutil, să evadeze dintr-o existență banală; unica tentativă, grotescă, de a se transforma în explorator și globetrotter vine prea tîrziu și îl va arunca, definitiv, pe orbita unui eșec deplin și penibil. Sau Locomotiva, mică masterpiece argheziană, unde, în nici două pagini, inocența copilărească a jocului întîlnește, cu naturalețe, banalitatea înghețată a morții; nu mă pot abține să nu citez, de data asta, finalul, cu imaginea bunicului mort tronînd involuntar solemn peste jocul stricat al nepotului:
„Copilul îl înșfacă de un șiret și, spre deosebire de locomotiva încăpățînată din tufiș, izbutește să-l descalțe. Bunicul nu se sinchisește. Nici nu clipește. Băiatul trage triumfător bocancul prin curte, chiuie pe limba lui, ăsta e un vehicul mult mai interesant și mult mai puțin previzibil. În sfîrșit, ca o culme a rafinamentului, trece cu încălțarea peste mîna rășchirată a bătrînului, lăsată în iarbă. O dată, de două ori, de trei ori, ca peste un obstacol. «U-u!» Iar mîna nu răspunde provocării. Rămîne așa, cu degetele-n sus. În tufiș, locomotiva plînge uitată și împotmolită și își blestemă zilele. Iar mecanicul ei, un omuleț de lemn cît degetul, își smulge părul de necaz. Unde sînt șinele? Șinele au dispărut. Unde e cutia? Jungla i-a înconjurat, cazanul e rece. Dar de unde vin ei, încotro se duc? Cine o să-i salveze? Colac peste pupăză, iată în zare, dar nu foarte departe, un uriaș vinețiu, răsturnat într-un șezlong, care îi amenință. E nemișcat, nepăsător, se uită fix la cer și pare să le spună într-o limbă străină: Pe-aici nu se trece!“.
Atît cît este, livrescul are, în tot acest caleidoscop microprozastic, un caracter extrem de discret, picurat ici-colo pentru cunoscători și cedînd mereu prim-planul feliilor de viață (fie ea – viața, adică – oricît de scoasă din țîțîni). O povestire intitulată Agățău face cu ochiul spre Băgăul Ioanei Bradea, fără alte consecințe textuale – din păcate, poanta finală cade aici prea strident ex machina. Autobiografismul, cu excepția deja semnalatelor secvențe memorialistice din addenda (O beție cu Jorj – recuperată din culegerea Prima mea beție, urmată de mai picareștile Pe Dumnezeul meu, dați-mi pușca! şi Unde fugi?), este și el evacuat, iar psihologia pare mai degrabă un spot, redusă prin forța lucrurilor la resorturile situațiilor de existență avute în vedere. Maestrul de ceremonii regizează, de la pupitrul tehnic, o scenografie caleidoscopică a imprevizibilului și a destabilizării, prin perturbări ale fluxului narativ între anodul (intriga) și catodul (finalul) povestirilor. Rezultatul seamănă – risc o metaforă… – cu o rețea de leduri multicolore care se aprind pe rînd și clipocesc simultan, ca luminițele unor microlumi alternative. Iar efectul devine, prin diversitate și acumulare, cuceritor.
S-ar putea ca, amenințîndu-ne cu acel roman care tot întîrzie, Florin Iaru să-și fi găsit, de fapt, noua vocație literară, aceea de very short storyst, o vocație deloc lipsită de legături subterane cu aceea mai veche, de poet. Ea se cere, cred, subliniată, ca proiect personal ajuns deja la al treilea volum. Pline de tot soiul de condimente narative, cu arome și gusturi dintre cele mai felurite, concentratele care alcătuiesc meniul à la carte din Sînii verzi sînt menite să le redeschidă cititorilor apetitul nu numai pentru proza scurtă, ci pentru arta prozei pur și simplu.