PRAEMIUM

Ori de cîte ori mi se întîmplă să iau vreun premiu literar (şi veţi vedea că, pînă la un punct, verbul iau este cuvîntul potrivit), mă încearcă un inexplicabil sentiment de culpabilitate. Şi vă rog mult să nu mă credeţi ipocrit, pentru că, vă asigur, nu este cazul. Copil de 9-10 ani, făceam, de la un colţ al străzii la celălalt, concursuri de viteză. Eram, aşa-zicînd, sprinten la sprint, îmi lăsam în urmă adversarul, dar, de-a lungul ultimilor paşi, frînam, ca să ajungem la finiş împreună. Triumful unuia fiind eşecul celuilalt, n-aş fi vrut să-mi fac să sufere rivalul (care, adesea, mi-era prieten). În paranteză fie spus: mă întrebe azi, după atît amar de vreme, dacă, -n mansuetudinea aceasta, nu va fi fost şi-o doză de orgoliu? Oricum, cît despre mine, un lucru-i foarte clar: îmi place performanţa; competiţia, însă, îmi displace. Nu ţin, cu dinadinsul, să primez. În fine, să revenim la premii. Vocabulul provine din latinescul praemium. Acesta, la rîndu-i, se compune din adverbul prae (adică „înainte“) şi verbul emo, ere, emi, emptum (adică „a cumpăra“, chiar „năimi“). Nu mai intru-n alte amănunte. Remarc doar faptul că, în prima-i accepţie, praemium-ul nu are o semnificaţie prea glorioasă, el […]