Cum era de aşteptat, La La Land şi Moonlight conduc (6, respectiv 3) la Oscaruri obţinute. Îmbucurător, Manchester by the Sea le suflă în ceafă (2). Ca în fiecare an, Academia a împărţit, în măsuri egale, pîine, circ şi corectitudine politică. E prevalenţa oportunistului care simte cum merge treaba şi nu face rabat de la a se lua după curent. Secţiunile importante au fost cîştigate de: Moonlight (producător), Damien Chazelle (regizor), Casey Affleck (actor principal), Emma Stone (actriţă principală), Mahershala Ali (actor secundar), Viola Davis (actriţă secundară), Kenneth Lonergan (scenariu original), Asghar Farhadi (film străin) etc.
Dincolo de învingători și învinși, dincolo de politică, rămîn cîteva titluri care merită discutate (mai multe, perdantele) şi care, probabil, în timp (precum vinul), vor fi înnobilate de revenirea curioşilor asupra lor. Premiul poate legitima un demers, însă valoarea lui stă – făcînd abstracţie, deci, de felul cum se pliază pe moment – în fibra lui estetică, în lipsa concesiilor.
Înainte de a trece la filmele serioase, trebuie să ne oprim asupra unui La La Land, care a confiscat, nemeritat, prea multe discuţii. În contrast cu crezul personajelor lui, Damien Chazelle alege, cum deja ne-a obişnuit cu Whiplash, calea cinematografică sigură şi uşoară. Face compromisuri. Discursul lui, plat, repetitiv, mediocru, dă dovada unui ton printre altele p(o)liticos, care devine astfel încărcat cu ipocrizie. Acest musical drăguţ (dar modest) despre doi tineri care îşi găsesc, nesperat de uşor, drumul în viaţă, rămîne doar o sugativă pentru premii. Iar laureata, Emma Stone, joacă mult sub Isabelle Huppert în Elle. Decizia e strigătoare la cer.
Moonlight
Într-adevăr spectaculos, Moonlight nu schimbă mentalităţi. Speculează un subiect social cu acelaşi gînd către laude şi premii. Dar pentru mediul reprezentat se poate să facă mai mult rău decît bine. Oamenii privesc această lume necunoscută şi au impresia că simpla ei compătimire o va ajuta automat. Că reacţia empatică şi cîteva dezbateri ulterioare sînt de ajuns. Tocmai pentru că reuşeşte să stîrnească emoţii puternice, demersul regizat de Barry Jenkins se legitimează într-unul ireproşabil stilistic: cu ajutorul încadraturilor, al micilor istorii interconectate, al montajului şi al interpretării actorilor, transmite exact starea pe care o doreşte. Etic, filmul, însă, nu există.
Povestea din Fences, plasată în anii ’50 (clasa muncitoare de culoare – un fel de replică retro-anticipativă la Moonlight), respectă toţi tropii propagandei americane. Aceia în care un fost infractor, acum înţelepţit, îmbrăţişează valorile Constituţiei. Guraliv şi depăşit de vremuri, încearcă – aşa cum poate şi aşa cum se pricepe – să le transmită celor doi fii reperele unei vieţi mai bune. Denzel Washington face un rol solid. Viola Davis (laureata) e totuşi destul de ştearsă.
Despre Hell or High Water am discutat deja pe larg, aşa că voi relua doar două idei: dezvăluie un Chris Pine care poate interpreta roluri mult mai nuanţate decît ce face în Star Trek şi discută realităţile unui Texas care din wild wild west a devenit doar un fel de poor old west. Sînt probleme sociale acute ale unei Americi profunde deteriorate vizibil.
SF sensibil, Passengers merită amintit pentru umanitate şi discreţie. Pe lîngă decorul convingător şi momentul superb al pierderii gravitaţiei (cu apa care levitează), filmul caută să fie un character driven science fiction. E direcţia adoptată şi în Arrival – dar mai degrabă Passangers merită discutat, pentru că a fost marginalizat. Regizorul Morten Tyldum vorbește, deloc ostentativ, despre natura noastră, despre alegerile pe care sîntem nevoiți să le facem, despre iubirea care poate răsări neaşteptat, despre felul cum timpul vindecă răni și (re)pune în drepturi mari pasiuni.
Manchester by the sea
Despre Lee (Casey Affleck) nu știm aproape nimic în momentul cînd aflăm că se duce să-și înmormînteze fratele. L-am văzut, cu o zi înainte, reparînd țevi și instalații prin cîteva case, certîndu-se cu o clientă, discutînd în contradictoriu cu șeful, iar apoi, seara, lovind doi bărbați într-un bar, aparent fără motiv. Coordonatele unei vieți anoste, minimaliste, de singuratic. Această notă e permanentizată în Manchester by the Sea, probabil cel mai solid şi onest proiect prezent în competiţia Academiei (şi astfel se face puţină dreptate cu premierea lui Affleck şi a regizorului-scenarist Lonergan). Fără grabă, este conturat acest portret al unui bărbat ajuns într-o situaţie pe care, pînă la urmă, trebuie să o confrunte. Felul în care nuanţele şi detaliile încheagă toată povestea duce spre un demers veşnic actual, care poate transcende epoci. Undeva, într-un loc prăfuit şi cenuşiu, nişte oameni există. Niște oameni trăiesc. Noi pătrundem printre ei fără menajamente, cu impresia că îi înţelegem, că ştim prin ce trec şi ce simt. Fără a amplifica nimic, Manchester by the Sea încearcă, pur şi simplu, să le spună drama.
E îndreptăţită premierea lui Asghar Farhadi pentru film străin – iranianul, singurul regizor veritabil dintr-o listă totuşi discutabilă, păstrează acelaşi stil realist-agitat şi în Forushande. El reuşeşte încă o poveste firească, despre banalele necazuri ale vieţii. Mediul (sur)prins e apăsător şi, pe măsură ce acţiunea avansează, capătă mize noi. De la un incident stupid, se ajunge, lin, la o răvăşitoare tragedie. La final, nu poţi decît să priveşti resemnat. Dilemele morale sînt prea multe! Nu mai există părţi, ci doar o vină colectivă.
P.S. Fie spus, selecţia César, de anul acesta (cu gala tot în weekend), a fost absolut excelentă.