Unde e raportul dintre ficțiune și dicțiune? Așa ar trebui să înceapă, cred, un articol despre ultimul premiu Goncourt (Eric Vuillard1, L’Ordre du jour, Actes Sud, 2017). Poate părea un ocol teoretic, poate părea chiar o eschivă, dar din punct de vedere literar aici stă problema cea mai acută, aici e cheia discuției. Pe scurt, cartea despre care scriu e o repunere în scenă a anexării Austriei de către Germania, în 1938, pusă față în față cu o reuniune a industriașilor germani din 1933, împreună cu Hermann Göring și Adolf Hitler, reuniune la care au participat toate marile industrii. Atît. O carte scurtă, 160 de pagini format mic, nimic din spectaculosul tipografic și energofag/cronofag al marilor romane care din cînd în cînd inundă piața și cărora mereu li se prevede un viitor uriaș, pe măsura fizicului lor. 160 de pagini de istorie. Pentru ce? Trebuie să recunosc, primele cîteva pagini ale cărții m-au lăsat fără replică aproape, am pus de cîteva ori cartea deoparte și m-am întrebat dacă are sens să continui lectura, dacă are vreun sens să citesc despre lucruri știute, înțelese, cumva interiorizate ca Istorie. Obișnuit, ca orice împătimit al literaturii, cu pactul ficțional, nu înțelegeam cum s-a ajuns ca un mic tratat istoric să cîștige cel mai prestigios premiu literar al Franței. Dar, imediat, lucrurile au luat o turnură suprinzătoare. Citez: „La littérature permet tout, dit-on. Je pourrais donc les faire tourner à l’infini à l’escalier de Penrose, jamais ils ne pourraient plus descendre ni monter, ils feraient toujours en même temps l’un et l’autre. Et en réalité, c’est un peu l’effet que nous font les livres. Le temps des mots, compact ou liquide, impénétrable ou touffu, dense, étiré, granuleux, pétrifie les mouvements, méduse. Nos personnages sont dans le palais pour toujours, comme dans un chîteau ensorcelé. Les voici foudroyés dès l’entrée, lapidifiés, transis. Les portes sont en même temps ouvertes et fermées […]2“.
Ne dăm seama, încă din incipitul cărții, că lucrurile numai simple nu sînt. Că un mic și aparent tratat de istorie (ascuns într-un roman) e mai mult decît pare a fi, e un apel la Memorie. La Neuitare, iată un cuvînt mai potrivit. A repovesti, din imagini mici și din secvențe minimaliste, evenimentele care au dus la Al Doilea Război Mondial înseamnă, de fapt a aduce Istoria în prezent. Înseamnă a repune în discuție un întreg angrenaj politico-economic ce va fi dus (duce) la un război ale cărui consecințe, evident, nu s-au încheiat încă. Înseamnă a face din literatură un document și un avertisment, înainte de ficțiune. Procedeul e simplu, derutant de simplu: nu trebuie decît să povestim din nou faptele, nu trebuie decît să reamintim întîmplările pentru a înțelege. Nu e nevoie să judecăm, nu e nevoie să arătăm cu degetul, nu e nevoie să dramatizăm, istoria e cunoscută, vinovații au plătit (mare parte dintre ei, cel puțin), lumea a mers mai departe așa cum știm (cu învingători și învinși, dacă aceste categorii chiar vor fi existat). Discursul e la prezent, mereu la prezent, timpul nu a trecut și nu trece, Istoria (care de obicei e exact ceea ce lipsește din istorie) revine în scenă, (se) scrie cu înfrigurarea cu care trăim și am trăit mereu pe acest continent. Spune Derrida undeva: „Monștrii nu pot fi numiți. Odată numiți, se transformă în animale de companie“. Nu și de astă dată, Vuillard are grijă să nu se întîmple la fel și de astă dată, pretensionează discursul punînd în joc lumea marilor industrii și lumea celor puternici, subliniind complicitățile dintre ele, arătînd cu degetul, creînd o continuitate cel puțin îngrijorătoare. Acuzînd? („Nous sommes à la fois partout dans le temps.3“) Nu o spune deschis, dar o implică. E cert, însă, că nici un război nu ar fi posibil fără sprijinul părții financiare a lumii în care trăim. Astfel: „Une entreprise est une personne dont tout le sang remonte à la tête. On apelle cela une personne morale. Leur vie dure bien au-delà des nôtres4“. Mai încolo: „Dans la vie des affaires, les luttes partisanes sont peu de chose. Politiques et industriels ont l’habitude de se fréquenter5“. Și o posibilă concluzie: „Cette réunion du 20 février 1933, dans laquelle on pourrait voir un moment unique de l’histoire patronale, une compromission inouïe avec les nazis, n’est rien d’autre pour les Krupps, les Opel, Les Siemens qu’un épisode assez ordinaire de la vie des affaires, una banale levée de fonds. Tous survivront au régime et financeront à l’avenir bien des partis à proportion de leur performance6“.
Dar, dar: cum rămîne cu Alma Biro? Cu Karl Schlesinger? Cu Leopold Bien? Cu Helene Kuhner? Cine sînt acești oameni? Aceste nume, mai precis? Cum au ajuns ei într-un roman (dacă e roman) și cum vor ieși din el? Ei sînt sinucigașii Anschluss-ului. Dincolo de uluitorul procent cu care e votat Anschluss‑ul în Austria, 99,7%, dincolo de parada triumfală, dincolo de poveștile lui Kurt von Schluschnigg, Miklas și Seyss-Inquart, Hitler, Ribbentrop, stau ceilalți oameni. Zeci de milioane de alți oameni morți în urma unui bluff de proporții colosale. Exterminarea unei națiuni, distrugerea unui continent, redesenarea hărții. Într-un fel, L’ordre du jour e o pledoarie pentru toți ceilalți. Toți cei despre care se tace în carte, pentru că amintirea lor stă deja scrisă și ar trebui o carte infinit de lungă pentru a-i numi. Cartea lui Vuillard asta face, în fond: arată din nou Istoria cu fața ei hîdă și îmbătrînită, scoate la iveală ridicolul armatei germane în pană generalizată chiar la intrarea în Austria (un episod mai puțin cunoscut, dar real). Romanul despre care scriu e o pledoarie pentru prezent, în fond. E un avertisment dur, dar necesar: istoria se poate repeta oricînd, Istoria e o scară imposibilă și imprevizibilă, nu putem ști dacă nu cumva viitorul va semăna trecutului, dacă nu cumva viitorul nu e scris în trecut. Deși, asta știm, într-un fel orice eveniment trecut influențează prezentul sau viitorul.
Iar un pasaj din micul capitol „Écoutes téléphoniques“ îmi pare că sintetizează totul, dacă vreodată va exista acest concept atît de alunecos: „À cet instant, sous l’horloge, dans le box des accusés, le temps s’arrête; il se passe quelque chose. Toute la salle se tourne vers eux. Comme Kessel, envoyé spécial de France-Soir au tribunal de Nürnberg, le raconte, en entendant ce mot «merveileux!», Goering se mit à rire. Au souvenir de cette exclamation surjouée, sentant peut-être combien cette réplique de théâtre était aux antipodes de la grande Histoire, de sa décence, de l’idée qu’on se fait des grands événements, Goering regarda Ribbentrop et se mit à rire. Et Ribbentrop, à son tour, fut secoué d’un rire nerveux. Face au tribunal international, devant leurs juges, devant les journalists du monde entier, ils ne purent se retenir à rire, au milieu des ruines7“.
Nu pentru a încheia, aș prefera să nu închei acest mic articol, amintesc ce scria Raphaëlle Leyris în Le monde acum o săptămînă, în 6 noiembrie: „Se faufiler dans les coulisses d’événements historiques, et donner à voir l’envers du décor, révéler la part secrète de grotesque, de bêtise, de contingence, d’ennui et/ou de lâcheté, qui y menèrent… Telle est la méthode Vuillard8“.
________________
- Înainte de L’ordre du jour (Actes Sud, 2016), Eric Vuillard mai publicase: Le Chasseur, Éditions Michalon, 1999; Bois vert, Éditions Léo Scheer, 2002; Tohu, Éditions Léo Scheer, 2005; Conquistadors, Éditions Léo Scheer; La Bataille d’Occident, Éditions Actes Sud; Congo, Éditions Actes Sud, 2012; Tristesse de la terre: Une histoire de Buffalo Bill Cody, Éditions Actes Sud, 2014; 14 juillet, Éditions Actes Sud, 2016.
- „Literatura permite orice, se spune. Aș putea deci să-i pun să se rotească la infinit pe scara imposibilă, nu ar mai putea niciodată nici să coboare, nici să urce, ar face mereu și în același timp și una, și alta. Și, în realitate, acesta e, oarecum, efectul pe care cărțile-l au asupra noastră. Timpul cuvintelor, compact sau lichid, impenetrabil sau fertil, dens, alungit, granulat, paralizează mișcările, stupefiază. Personajele noastre sînt în palat pentru totdeauna, ca într-un castel vrăjit. Iată-i condamnați să rămînă la intrare, împietriți, efigii. Ușile sînt în același timp deschise și închise […].“
- „Sîntem în toate timpurile, în același timp.”
- „O întreprindere e o persoană care-și are toată viața în cap. Numim această entitate o persoană juridică. Și viața ei durează mult mai mult decît viața noastră.”
- „În lumea afacerilor, luptele partizane sînt puțin importante. Oamenii politici și industriașii au obiceiul de a se frecventa.“
- „Această reuniune din 20 februarie 1933, în care am putea vedea un moment unic al istoriei patronale, un compromis fără precedent cu naziștii, nu e nimic altceva pentru Krupp, Opel, Siemens decît un episod banal al vieții afacerilor, o banală strîngere de fonduri. Toți vor supraviețui regimului și vor finanța în viitor alte partide, în funcție de performanțele lor.“
- „În acest moment, sub orologiu, în boxa acuzaților, timpul se oprește; se întîmplă ceva. Toată sala se întoarce către ei. Așa cum Kessel, corespondent special al France Soir la tribunalul de la Nürnberg, povestește, auzind acest cuvînt, «minunat!», Goering izbucnește în rîs. Amintindu-și această exclamație exagerată, simțind poate cît de opusă era această replică de teatru marii Istorii, decenței, ideii pe care ne-o facem în mod obișnuit despre marile evenimente, Goering îl privi pe Ribbentrop și începu să rîdă. Și Ribbentrop, la rîndul lui, fu scuturat de un rîs nervos. În fața Tribunalului Internațional, în fața judecătorilor, în fața jurnaliștilor din lumea întreagă, ei nu putură decît să rîdă, în mijlocul ruinelor.”
8 „Se furișează în culisele evenimentelor istorice și ne prezintă decorul răsturnat, ne arată partea secretă compusă din grotesc, greșeală, contingență, plictiseală și/sau lașitate, toate lucrurile din care rezultă istoria… Iată metoda Vuillard.“