Presa noastră cea de toate zilele

O „analiză spectrală“ a presei româneşti de după 1989

Tipăreşte pagina

Recomandă articolul

1. Incipit Întîmplarea face să fi participat, la mijlocul lui februarie, ca invitat special, la o foarte intersantă dezbatere pe tema „Libertatea media în România: soluţii comune la probleme comune“, care este parte a unui program iniţiat de organizaţia civică din Anglia European Alternatives (www.euroalter.com), referitor la libertatea media în întreaga Europă. Înaintea explorării spaţiului presei noastre, oganizaţia britanică a mai făcut acelaşi lucru în Italia, urmînd alte cîteva ţări, din Estul, dar şi din Vestul continentului. Tocmai a avut loc reuniunea de la Stara Zagora (Bulgaria), la mijlocul lui mai urmînd runda finală de la Bologna. În România, organizaţia beneficiază deja de o „antenă“ la Cluj, bine coordonată de dna Anca Magyar, alcătuită din jurnalişti, activişti civici, studenţi etc. O parte au însoţit restul echipei la Iaşi1. Tot întîmplarea face să-mi fi fost solicitat un text pentru volumul Mass-media şi democraţia în România postcomunistă, coordonat de simpaticii mei foşti studenţi, acum prieteni şi colaboratori, Daniel Şandru şi Sorin Bocancea. M-am gîndesc să profit de aceste două întîmplări ca să încerc să schiţez măcar coordonatele unei analize a evoluţiei presei postdecembriste, a relaţiilor acesteia cu destinul democraţiei de la noi. Nu este prima încercare personală de „analiză spectrală“ a presei […]

Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati

Comentarii utilizatori

Liviu Antonesei mai 12, 2011 la 11:29 am

@) All

…a aparut Raportul FreeEx pentru anul 2010. Confirma cam toate concluziile mele privind starea de azi a presei, ba chiar mai mult decit atit! Pentru ca contine si o multime de statistici si exemple. L-am comentat succint pentru numarul viitor al Observatorului…

Liviu Antonesei mai 9, 2011 la 8:25 pm

@) Mara

…nu e nevoie sa urmaresc toate telenovelele, de la primul la ultimul episod, ca sa-mi dau seama cit sint de imbecile si daunatoare! E suficient sa lucrez cu esantioane, ca doar nu mi-a dat Dumnezeu viata asta, ca s-o pierd cu totul consumind asemenea penibilitati!

Mara mai 9, 2011 la 6:30 pm

Desi ati amintit telenovelele printre singurele „succesuri” macar financiare, nu cred ca sinteti in cunostinta de cauza si nu cred ca ati urmarit de la cap la coada vreuna dintre capodoperele semnate PRO TV gen „Crima de Onoare” sau alte TIGANIADE care daca am avea un CNA mai vigilent este imposibil sa nu se autosesizeze la accentele xenofobe si instigare la discriminare din aceste productii PENIBILE. Eu cred ca nicaieri in lume nu se fac astfel de telenovele, care ating pornografia, promoveaza violenta verbala si fizica.Si culmea este ca se bucura de colaborarea unor actori de prestigiu. O sa mi se spuna ca parodiaza sociatatea romaneasca – d-nul Adi Moisescu – este liderul la parodiat, dar constat ca la PRO TV mai toate emisiunile parodiaza societatea romaneasca, inclusiv cele de stiri. Si atunci cum ramine cu informarea obiectiva si rolul educativ. Din ce vad eu (prind numai PROTV International, si TVRI), protv reuseste numai sa scada respectul de sine al romanilor, iar in privinta informarii si educatiei rezultatul este minim. Oare potentialul material si uman al acestei tv. nu poate fi utilizat intr-un scop mai nobil? Vedem si noi ca productiile de filme de la RAI FICTION sau documentarele marca RAI STORIA, profesioniste si care nu mint publicul. PRO tv se poate ridica la acest nivel, dar intrebarea este daca se doreste asta sau se cultiva intentionat aceasta obscuritate.

Liviu Antonesei mai 9, 2011 la 1:43 pm

@) Daniel StPaul

Adica sa existe o masa universal valabila a indignarii, dar valabila si aici, ca sa spun asa! Auguri!

Daniel StPaul mai 9, 2011 la 1:39 pm

E totusi, simplu, cel putin teoretic :
Une véritable démocratie a besoin d’une presse indépendante; la Résistance le sait, l’exige en défendant “la liberté de la presse, son honneur et son indépendance à l’égard de l’État, des puissance d’argent et des influences étrangères” .
Asa sustinea Rezistenta la sfirsitul celui de-al doilea Razboi Mondial.
La 93 de ani, Stéphane Hessel s’indigne si reia exact („Indignez-vous!”). Sint optimist si cred ca exista o masa critica universal valabila a indignarii.

Liviu Antonesei mai 8, 2011 la 10:41 pm

@) Daca_nu_nu

…secretul „efortului minim”, al „minimei rezistente”, de buna seama ca brava noastra presa nu va alege de buna voie un drum mai bun! Singura arma a pubicului este aceea ca are telecomanda in mina – folosesc termenul telecomanda, dar ma refer la toate tipurile de presa – si, pe cale de consecinta, o educatie mai buna a acestuia il face mai exigent si mai priceput in minuirea telecomenzii!

Daca_nu_nu mai 8, 2011 la 9:54 pm

„Întrebarea este: se mai poate elibera mass-media de această imagine hîdă care i se lipeşte tot mai energic pe chip?”

Nu cred. Oricum, nu curând. Ar putea dura o viaţă de om. Pentru că publicul este însetat de senzaţional, oriunde în lume, nu doar la noi, iar presa i-l va oferi continuu, sub pretextul dreptului la / nevoii de informare corectă. Un exemplu: premierul Berlusconi aţipind în timpul ceremoniei de beatificare a Papei n-a fost iertat de televiziuni; deşi pentru mine este o ştire oarecare, pentru un politician ar putea fi un semnal că premierul nu mai face faţă diverselor solicitări, iar pentru un susţinător al lui ar putea fi o răutate a „mogulilor”. Deci nu sper într-o reabilitare nu ştiu cât de consistentă.

În schimb, cred că ar fi mai de folos cealaltă variantă, a educaţiei pentru informare şi comunicare. În urmă cu vreo cinci ani, căutam ceva informaţie pe net în chestiunea aceasta şi am descoperit preocupări serioase în America Latină!!! Râdem noi de ei cu telenovelele lor, dar am fost mirată să constat că sunt mult înaintea noastră din multe puncte de vedere.

Liviu Antonesei mai 8, 2011 la 5:16 pm

@) Daca_nu_nu

…my dear, Watson! Da, ai ales trei exemple cum nu se mai poate mai potivite de abordare complet nepofesionista a unor teme importante. Si, din pacate, ai dreptate – e o selectie dintr-o puzderie de cazuri similare… In primul caz, mai este vorba si despre un copil, expus mediatic cum nu permite nici legea noastra si cum nu am fi vazut nicaieri unde presa are o idee cit de mica privind responsabilitatea.

Daca_nu_nu mai 8, 2011 la 4:23 pm

Sunt absolut de acord cu semnalarea nevoii de formare a spiritului critic şi evaluativ, din cel puţin trei motive. Bine, sunt infinit mai multe, dar voi semnala doar trei, care-mi vin acum în minte, la foc automat:

1. Cazul familiei Columbeanu, peste care comentatorii de elită preferă să treacă suveran şi pe care televiziunile şi ziarele îmbătate de afrodisiacul can-can ţin cu tot dinadinsul să-l păstreze în sfera presei de scandal, tratându-l la grămadă cu alte divorţuri în vogă (Zăvoranca şi Pepe al ei, Cristi Borcea şi cutărescu etc.). Or, după mintea mea, aici este un caz foarte grav, care se cere analizat separat, pentru că una este o căsătorie între doi adulţi, chiar aflaţi la vârste fragede, şi alta este o căsătorie între un adult miliardar şi o minoră îmbătată cu apă rece. Or, în loc să pună degetul pe rană, presa se mulţumeşte cu mediatizarea în exces a certurilor dintre combatanţi şi cu scoaterea în faţă pe post de basma curată a dlui Columbeanu, care este din cale-afară de imaculat, vezi Doamne. NU este doar o problemă de viaţă mondenă, ci este o problemă socială, dar, ca toate problemele sociale, e deja veche şi nu mai merită dezbătută la modul serios.

2. Citesc recent într-un articol al dlui Andrei Pleşu că o reacţie a publicului românesc la nunta regală din Anglia ar fi „o bruscă inflaţie de „monarhişti” militanţi”. Se poate. Dar cred că este o constatare cam expeditivă, câtă vreme, după mintea mea, în noul val de monarhişti, militanţi sau nu, eu întrevăd trei categorii: una este a vechilor monarhişti, a căror speranţă a reînviat; a doua categorie este a republicanilor care, după ce-au înghiţit în sec la vederea preşedintelui plimbându-se de unul singur la un summit sau repezit de Sarkozy, au trăit mândria de a-l vedea pe rege printre capetele încoronate; a treia categorie este a tinerilor care acum îşi formează opinia politică şi aici şi-au exprimat simpatia. Aici nu văd semnale de can-can, nici de scandal, dar văd o uşoară superficialitate.

3. Despre cadavrul nu ştiu cărui terorist care este cum nu se poate mai mort nici nu vreau să mai vorbesc. Mă mulţumesc cu semnalarea acestei isterii, care tratează la modul cel mai neserios cu putinţă o problemă din cale afară de gravă.

Iată trei exemple, din viaţa de zi cu zi a presei, trei întâmplări care-au făcut rating, nu glumă, şi care, în loc să se bucure de abordări serioase şi sobre, au sfârşit azvârlite în derizoriu şi tratate necorespunzător, ba chiar eronat.

InimaRea mai 6, 2011 la 5:12 pm

Nu trebuie omişi din vreo istorie a presei postdecembriste. Cînd „s-a privatizat” grupul Expres, am aflat – de la unul rămas iobag peste noapte: Din coleg de redacţie cu Cornel, am ajuns să-mi negociez salariul cu el. Asta-i, domnule – unii se nasc pentru a conduce, alţii – pentru a fi conduşi.
Consecinţa loviturii de la Expres a fost aceea că ioncristoiu n-a acceptat-o şi a găsit mijloace pentru a scoate Evenimentul Zilei – unde să arate el cine era ziarist adevărat în Ro. De atunci, lui ioncristoiu i se spune „maestre”. Deşi l-a alergat Nistorescu şi de acolo, ca să-l vîndă el – iar nu ioncristoiu – lui Ringier.
SRS a făcut Ziua, după „clasicul” model Şantajul şi etajul. Şi-a jucat destul de bine cărţile, a ajuns investitor şi-n petrol, a făcut parale, rămînînd şi cu statutul de „analist politic” – chemat lungă vreme, pe la televizii, ca guru al opoziţiei.
CTP a fost spectaculos în felul său: cuminte sub aripa lui Dumitru Tinu, dar „rău” în afară – negu-n ceru’ gurii, după modelul Tucă (la care aderase, în epocă, şi Pruteanu). Şansa lui a fost nu moartea lui Tinu ci procesul dintre urmaşii acestuia. Schimbînd la timp tabăra, CTP „s-a făcut om”. Azi, are consolidată reputaţie de „verticalitate”. Numai fiul vitreg al lui Tinu nu i-o poate confirma – dar ce contează?
At last but not least, ioncristoiu însuşi – analistul itinerant (după istoricul dar efemerul său succes la Bulină). Ca tot românul, imparţial – cu toate partidele, dar nu deodată ci pe rînd, ce-i drept nu-i păcat. Din poartă-n poartă, parcă.
În anii ‘990, mă-nvîrteam în lumea jurnalistică „de jos”, printre famelici condeieri care-şi mai încropeau din trai, semnînd unde se putea. Apăreau şi dspăreau gazete, reviste, hebdomadare; fugeau distribuitorii volanţi cu banii din încasări, distribuiau înşişi „patronii” – era mişto, nu chiar romantic dar pe-aproape. Un romantism famelic, o gazetărie maidaneză.
De la toţi aceştia au învăţat „copiii” mesere, pînă să se-nfiinţeze secţiile – apoi chiar facultăţile – de jurnalism, mai pe la toate universităţile, private ori de stat. Oricîtă doxă le băgau în cap „profesorii” lor – în imensa lor majoritate, iluştri necunoscuţi, unii dintre ei chiar neştiind de care parte se ţine condeiul – învăţătura de bază era Primum vivere deinde philosophare. Adică, „ştirea” care se vinde, cu aia vii la redacţie, las’ că are cin’ să scrie comentariile.
Funcţia de bază a presei – odată depăşită faza revoluţionară – a fost „să se vîndă”, să facă parale. Îndată ce-a-nceput a face, au apărut „investitorii strategici”, care numai cu libertatea presei n-aveau treabă, ori cu deontologia. Aşa cum n-au ceilalţi – din reţeaua supemarketurilor – cu calitatea mărfurilor. Ei doar cu cifra de afaceri se ocupă.
Dacă presa arată cum arată, vine de la condiţia sa de „marfă”. Şi oricine intră-n afacere, devine marfă la rîndu-i, singura sa problemă fiind preţul, de care depinde viaţa – de la supravieţuire, la confort sporit.
Ei, cum să fie „mogulul” ca să nu stoarcă maximum de profit din aşa conştiinţă profesională? N-ar fi el neprofesionist dacă n-ar scoate şi sufletul din „marfă”? Şi, dacă-i enumerăm pe moguli, vedem că nu-s dintre aceia care-ar puta fi măcar bănuiţi de sentimente creştineşti.
Aş putea paria că mîine, dacă interesul mogulilor ar fi să susţină dezmembrarea Ro în 3-4 state mai mititele, gen Slovenia – toată presa ar vui de stringenta necesitate a actului, televiziile s-ar sparge-n controverse privindu-l nu pe „dacă trebuie” ci pe „cum ar trebui” – mai repede, eventual.
Poate că asta-nseamnă şi globalizare, dar aproape sigur înseamnă ce zicea Conu Jenică, atunci cînd s-a-nfiinţat Săptămîna şi i-a fost dată pe mînă: Bă, voi ştiţi ce-i jurnalistul? E unul care – dacă vede un c… pictat pe-un zid şi-i spune patronul „Pupă-l!”, îl pupă; iar dacă-i spune „Fu-l!”, îl f…
Ei, săracu’ Eugen Barbu, ce mogul de presă ar fi fost el! Ăştia de-acum ar fi fost mici copii, pe lîngă el.

Comentariile sunt închise.