Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Preşedinţii francezi şi literatura
- 22-03-2013
- Nr. 666
-
Matei VIŞNIEC
- ON-LINE - ACTUALITATE
- 1 Comentarii
Este plin de simboluri faptul că Salonul de carte de la Paris care a fost inaugurat chiar de şeful statului francez, François Hollande. Iar marţi 19 martie Palatul Elysée a oferit o recepţie la care au fost invitaţi numeroşi scriitori, directori de edituri, directori de librării, critici precum şi alţi profesionişti din domeniul editorial şi al difuzării cărţii. Şeful statului francez a promis cu această ocazie că guvernul va sprijini creaţia literară şi domeniul editorial. Franţa a ştiut de fapt întotdeauna să creeze condiţii pentru stimularea energiilor creative precum şi să-i primească pe artiştii străini pe teritoriul ei, şi nu degeaba. Parisul rămîne una din capitalele culturale ale lumii. Iar mulţi preşedinţi ai Franţei au fost efectiv mari amatori de literatură sau au ştiut să se înconjoare de artişti şi de oameni de cultură. La ora la care era candidat la alegerile prezidenţiale, François Hollande a fost sprijinit masiv de scriitori, artişti şi de lumea culturală în general. La un moment dat 360 de astfel de nume celebre în Franţa s-au regăsit pe o scrisoare deschisă cerînd alegătorilor francezi să voteze pentru François Hollande. Nu de puţine ori în cursul carierei sale François Hollande a fost văzut în compania oamenilor […]
Desprefrançois Hollande si lectura, iata un fragment din cartea \”Derniers carnets\” de Franz-Olivier Giesbert:
«François Hollande n’a jamais de livre à la main ou dans la poche. Pas de roman ni d’ouvrage historique ou religieux. Rien, sinon des magazines et des journaux.
«Jadis, je faisais partie de la petite cour de caniches que François Mitterrand nourrissait de livres. C’était un Pygmalion attentif et généreux qui ne cessait de nous mettre des romans entre les mains avant de les commenter avec nous. […] C’était un éveilleur.
On ne peut en dire autant de François Hollande. Bien sûr, il lit beaucoup. Des textos, des mails, des notes, des rapports d’experts, des articles de journaux. Mais de romans, point. Je me souviens de son désarroi quand, avant une émission de télévision que j’animais, je lui avais rappelé qu’il devait présenter un «coup de cœur» littéraire, un livre à recommander aux téléspectateurs.
«J’ai oublié de checher un titre, gémit-il avec un air tragique. Qu’est-ce que je peux bien présenter?»
Je le sentais vraiment désemparé : il n’avait aucune idée d’un livre dont il pourrait parler. Je lui donnai un roman de Jean Giono qui traînait dans ma serviette. Peut-être Colline ou bien Un roi sans divertissement. Il le feuilleta dans la salle de maquillage avant d’entrer sur le plateau et l’évoqua ensuite, avec les mots qu’il fallait, comme si c’était un de ses livres de chevet. Pour un peu, il aurait pu le réciter. J’étais sidéré» (p.40-41).