Prin vămile răbdării

Nu m-am priceput niciodată să am cu adevărat răbdare. Sub masca uneori de-a dreptul ataraxică, nerăbdarea a dat mereu în clocot. Dacă e, răbdarea mea e din aceea cu sufletul la gură. Rîvnind mereu la stăpînirea de sine ghicită în răbdare, am întîmpinat dialogul epistolar dintre Dan C. Mihăilescu şi Ciprian Măceşaru – Despre nerăbdarea de a fi răbdător (titlu mai exact nici că s-ar fi putut!) – cu serios avînt metafizic. Doi scriitori prieteni – şi ei nişte nerăbdători ahtiaţi după răbdare – le oferă aici cititorilor „scrisori febrile“ urzite din întrebări, dileme, răspunsuri subiective, indecizii asumate, paradoxuri, mirări, sfaturi ori referinţe contextualizate despre numeroasele forme pe care le poate căpăta prezenţa ori lipsa răbdării, a căutării acesteia.   „Cu cît creşte viteza, cu atît creşte vidul interior“, scrie în „Cuvîntul înainte“ Dan C. Mihăilescu, un nostalgic (făcut, nu născut) al simplităţii, al bucuriilor fireşti şi al împăcării interioare. Premisă a opţiunii categorice pentru slow, pentru înfrînare în toate cele „distructive, alienante, macerante“. Măsură, chibzuinţă, simplitate, dezaccesorizare, profunzime, neprecipitare, calitate, absorbţie analitică a întregului, plăcerea degustării și a servirii, în dauna înghiţirii nesăţioase, la întîmplare, zîmbetul în locul hohotului, parcurile în locul parcărilor, taifasul, meditaţia, însingurarea, ceremonialul, hainele comode, […]