De curînd, la sfîrşitul lui noiembrie, a intrat în cinematografe filmul Viktoria de Maya Vitkova. Un film invitat la festivaluri importante, precum Sundace Film Festival, International Film Festival Rotterdam, Göteborg International Film Festival. Viktoria este un film scris, regizat şi produs de Maya Vitkova. Un sprijin financiar i-a fost oferit şi de compania română Mandragora.
Viktoria este un film surprinzător de proaspăt, despre un trecut vechi şi nu prea: cel al unor existenţe petrecute în socialismul realist bulgar. Este un film complex, care migrează de la realismul absurd al comunismului la tandreţe, la mînie, la o poezie a gesturilor şi a imaginilor şi la o muzică incantatorie a unei jelanii de alean.
Undeva, în Bulgaria anilor ‘80, un tînăr cuplu vrea să plece clandestin. Griul şi cenuşiul unei periferii, ca şi acel gri care apasă peste viaţa oamenilor sînt contracarate de pepsi şi de ţigări, de visele evadării, ale plecării spre Veneţia sau spre America. Boryana tînjeşte după Vestul interzis, Vestul libertăţii, sfidîndu‑şi mama, membru de partid. Boryana vrea să nască un copil, dar nu în Bulgaria comunistă, nu un copil captiv. Soţul său îşi doreşte să o ajute. În acelaşi timp, îşi doreşte cît mai curînd un copil. Visul de a pleca va rămîne un vis, pentru că pînă şi prietenii călăuze sînt trădători. Maternitatea devine pentru Boryana o încătuşare. Viaţa ei va rămîne în cenuşiul comunist.
Pe de altă parte, ea pierde tandreţea maternităţii şi a unei comunicări intime. Totul se dizolvă în jurul său. Dar lucrurile nu sînt simple. Mînia şi revolta ei se întorc împotriva celor care o lipsesc de acestă maternitate liberă. Boryana, depresivă, revoltată, sfidînd manifestările comuniste, visînd în continuare la libertate, îşi va refuza o maternitate supravegheată. Mai ales că Viktoria, bebeluşul ei, se naşte fără buric şi va fi probă de laborator şi stindard. Viktoria este copilul ales pentru a celebra victoria socialismului în Bulgaria, pentru decada respectivă. „Tata Jivkov“ proclamă oficial că „nu mai e nevoie de cordon ombilical“, dovada e chiar Viktoria. Bebeluşul devine, astfel, centrul atenţiei peste tot, a medicilor cercetători, inclusiv a lui Jivkov şi a apropiaţilor săi. Paradoxal, copila creşte legată de un cordon ombilical roşu: fir direct cu naşul Jivkov, cel care a văzut în naşterea fără buric un triumf al socialismului, adică al ruperii de trecut, precum şi un simbol al creşterii natalităţii şi al înflorii societăţii socialiste. Telefonul care-i ţine legaţi pe cei doi este roşu, patul copilei e cu trandafiri roşii, şi ghiozdanul, şi bluza îi sînt roşii. Părinţii săi sînt doar nişte inşi insignifianţi. Copilul răsfăţat are tot ce-şi doreşte, chiar îi ţine pe toţi sup papuc. Un alt copil născut infirm, în aceeaşi zi, „ologul“ Stefcho, este desconsiderat. Relaţia Viktoriei cu Stefcho este una de cruzime şi autoritarism. Asemenea unui colonel, Viktoria trece în revistă buricele colegilor de şcoală. Treptat, însă, lipsa buricului, triumfătorea victorie, va deveni un complex ascuns.
Scenele absurde sînt întrerupte de filme de arhive de epocă, delirant patriotice, comuniste şi punctate de scene-interludii ale unor existenţe care îşi caută cel puţin normalitatea. Relaţiile dintre mamă, fiică şi bunică revin şi prefigurează o evoluţie busculantă, traumatizantă. O tensiune mută pluteşte peste relaţiile de familie. Distanţă, tensiune, refuz, întoarceri spre tandreţe, o tandreţe ciuntită, rănită.
Colapsul comunismului, căderea lui Jivkov şi arestarea lui vor aduce o revizuire a tuturor relaţiilor. Dar acestea nu se refac peste noapte.
Filmul înaintează cu elipse care arată cum evoluează aceste relaţii. Un soi de temperare îndulceşte treptat acea răceală umană. Dincolo de cuvintele puţine, sărăcăcioase, cîteva gesturi şi imagini care atenuează asprimea şi tensiunea. În tăcere, imaginile unor maternităţi alterate revin, de la refuzul de a bea lapte pînă la gesturile ritualice ale hrănirii cîmpului cu lapte şi ale ploii de lapte care o spală pe Boryana. Spălatul ritualic cu buretele, spălatul cu lapte şi cel al pregătirii de moarte prefigurează relaţii care transcend cotidianul, oricare ar fi el. Un soi de împăcare şi de preluare a viselor, de treceri de la mamă la fiică. Boryana, care n-a mai ajuns la Veneţia, primeşte de la fiica sa o vedere cu Veneţia, identică posterului pe care-l ţine în apartamentul dăruit de Jivkov la naşterea Viktoriei.
Personajele feminine sînt conturate puternic, vorbesc cu „feţele“ unei palete bogate de sentimente, vorbesc cu gesturi, cu trupul. Ceva din metoda Stanislavski, la care se adaugă influenţe ale filmelor de imagine, ruse sau poloneze. Cadrele cenuşii alternează cu altele poetice, colorate. Sînt multe cadre care reţin atenţia. Imaginea şi muzica devin aproape personaje în acest film. Rezultatul este un film de debut extrem de proaspăt şi profund.
Filmul Mayei Vitkova refuză istorismul brut, neorealismul. O pendulare între absurd şi satiră, ridiculizarea clişeelor epocii, un amestec de umor, mînie şi tandreţe, precum şi un soi de infuziune magic-poetică alinătoare fac din Viktoria un film realmente deosebit, cu o rară viziune a complexităţii vieţii.