Progresia Andru

„Măi, oameni buni, ni se duce viața!“, aceasta este propoziția prin care, deschizînd la întîmplare romanul Turnul, într-o librărie din Brașov, la mijlocul anilor ’80, am aflat despre Vasile Andru. Puterea de evocare dintr-o propoziție centrală într-un tablou altfel anost – un birou dintr-o instituție producătoare de hîrtii – m-a îndemnat să iau cartea și să rețin numele autorului. După lectura romanului – în ciuda simplității enunțurilor (sau tocmai de aceea), o lectură nu tocmai ușoară pentru un elev de liceu – am decis să caut și să urmăresc tot ce va fi scris Vasile Andru. A fost o decizie care mi-a adus nenumărate ore de satisfacție estetică, dublate de multe ori de un efect terapeutic și un impuls revelatoriu. Făcînd cunoștință cu Vasile Andru, în redacția revistei „Astra“, în 1996, cînd venise la Brașov să își ridice premiul la un concurs literar cu tema regalității – pe care el a tratat-o din perspectiva sacrului –, am intuit că nu se poate disocia în persoana sa, cum nici în scrierile sale, literatul/literarul de mistic/mistică, iar această unitate de ființare este, în cel mai pur sens, o decizie morală. Se vede că, pentru a fi mai ușor celor care încă nu […]