Prospeţime şi exigenţă

Peisajul literaturii române contemporane mă îndeamnă, în ultima vreme, să ader din ce în ce mai ferm la o ierarhizare consecvent exprimată de Paul Cernat. Şi eu înclin să cred că bestof-ul acestei literaturi îl alcătuiesc, cel puţin momentan, critica şi istoria literară. Printre argumentele – nu infailibile, dar în mod cert legitime – ale prozelitismului meu se numără, cu prioritate, şi cartea O istorie literară a vinului în România, apărută la finele anului trecut, despre care îmi propusesem să scriu mai de mult. Nu mi-aş fi permis ocolirea acestei lucrări. În primul rînd, pentru că, dincolo de insolitul atît de antrenant al tematicii propriu- zise, Răzvan Voncu reliefează, cu pasiune şi inteligenţă, caracterul foarte permeabil al literaturii; practic, autorul studiului dovedeşte că literatura nu e deloc un teritoriu dogmatic, anchilozat în repere imuabile, ci îşi are o tectonică spectaculară, latentă, care, cercetată laborios, poate oferi revelaţii luxuriante. Asta a făcut Răzvan Voncu în cartea sa. De obicei, îmi displac discuţiile extatice despre literatură. Mi se par un antipatic melanj între efervescenţa chibiţilor din parcuri şi heirupismul infatigabil al elevilor care umplu pagini întregi de platitudini comentînd Lacul. Dar, în cazul de faţă, e o satisfacţie onestă aceea de a […]