Psihanaliză şi ficţiune

Ion Vianu Necredinciosul Editura Cartea Românească, Colecţia „Proză“, 2008, 160 p.   Ca prozator, Ion Vianu este, după cum se autoprezintă, un „douămiist printre şaizecişti“. Şaizecist prin vîrstă, douămiist prin anii debutului tîrziu… Şi, am putea adăuga, „şaptezecist“ prin debutul în volum (în 1975, cu eseurile din Stil şi persoană, pentru care a primit şi un Premiu al Uniunii Scriitorilor). Recidive editoriale pe teren eseistic s-au produs de curînd, prin Blestem şi binecuvîntare (2007) şi Investigaţii mateine (2008). Dar înaintea prozei propriu-zise nu s-a aflat doar eseul, ci şi confesiunea. Scriitorul Ion Vianu s-a afirmat, de fapt, împreună cu Matei Călinescu, prin admirabilele Amintiri în dialog (1992), una dintre primele noastre „egografii“ postdecembriste. Nu cred că greşesc prea mult observînd că prozatorul s-a născut ca urmare a acestui dialog memorialistic. Dubla sa identitate – de exilat elveţian după implicarea în mişcarea Goma, de psihiatru convertit la literatură după întoarcerea în România – rămîne dublă şi în interiorul prozei publicate în ultimii şapte-opt ani. O proză ce „evoluează“ pe două direcţii paralele, foarte diferite, desigur, dar comunicante într-un plan de adîncime. Avem, mai întîi, o filieră a romanului istorico-politic. Această primă direcţie – canonică – e ilustrată de Arhiva trădării şi […]