Puterea scriitorului este şi tristeţea lui

Scrisul lui Gheorghe Crăciun are două trăsături aproape evidente: un tip acut de senzitivitate/sensibilitate – transferul corporalităţii în actul creaţiei sau ceea ce el însuşi numea pactul somatografic – şi o viziune lucid-dramatică asupra existenţei. Din această asociere rezultă gravitatea profund senzuală, tristeţea senzorială care se infiltrează în întreaga sa operă. Probabil că exacerbarea sensibilităţii produce o întîlnire dureroasă cu realul, aşa că analiza raţională care urmează are rolul de a face lucrurile suportabile, de a pune ordine în jur. Poate de aceea fiecare articol şi fiecare eseu din cele publicate în Scriitorul şi puterea par să aibă o miză personală, pe care cititorul o intuieşte, ea nefiind explicită decît rareori (precum în articolele despre generaţia ’80). Eseul care dă titlul volumului este crezul unui om care, atît în comunism, cît şi în noua societate democratică, a considerat că scriitorul trebuie să rămînă neînregimentat, mereu în opoziţie, adică mereu liber („condiţia firească a scriitorului e opoziţia“). Scrisoarea prin care cerea, înainte de Revoluţie, ieşirea din Partidul Comunist, reprodusă la finalul volumului, precum şi refuzul de a intra în politică după ’90 sînt dovezi ale acestui mod de a-şi exprima nevoia de libertate. Încrezător în puterea cuvintelor, ca orice scriitor adevărat, […]