Reabilitarea „iluziei realiste“

În Zogru, romanul din 2005 al Doinei Ruşti (al doilea – după Omuleţul roşu), un personaj cu nume oarecare, Andrei Ionescu, descendent dintr-o veche familie valahă, scrie o carte cu titlul Fantomele mele. În Fantoma din moară, secvenţe din istoria unei mici comunităţi rurale se aştern ca de la sine pe hîrtie (de fapt, ca să fim exacţi, iniţial pe un site, www.stafia.ro), dictate de o entitate ocultă şi semnate de un cvasianonim, Florian Pavel. În ambele cazuri nu s-ar putea arăta cu precizie cine este acela care (trans)scrie/ povesteşte sau dacă nu cumva autorul ficţiunilor cu pricina este el însuşi scris de către o instanţă „fantomatică“. Această ambiguitate defineşte latura autoreferenţială a prozei Doinei Ruşti, trasînd liniile unei po(i)etici metatextuale deloc convenţionale.   Doina RUŞTI, Fantoma din moară, Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză“, Iaşi, 2008, 432 p.   Reabilitarea Poveştii şi a mimesisului realist   Aici, mistica postmodernistă a textului care generează realitatea sau a realităţii privite/citite ca un imens text ficţional (loc comun în proza ultimelor decenii) capătă substanţă prin faptul că acceptă simultan „teza“ contrară: realitatea precedă textul şi, mai mult, îl modelează, îl condiţionează. Se întrevede în filigranul romanului de faţă şi o neostentativă „teorie“ a […]