Realism socialist – înapoi la locul crimei

Acest text poate fi considerat o urmare a recenziei pe care Christian Moraru o face cărții lui Mihai Iovănel, Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc (MLR, 2017; Către o nouă tectonică literară, în Observator cultural nr. 886), dar și un șir de remarci la propriile lecturi de periodice din perioada anilor 1958-1964. Poate fi considerat și ca o reacție la un soi de criză de comunicare între cei care, la stînga fiind, denunță poziții ideologice subînțelese și trecute sub tăcere și alții care, fără să se afirme ca fiind de dreapta, se consideră și scriu în afara ideologicului. Nu pretind că voi rezolva vreodată diferendul acesta, de vreme ce știm că fie nu există metalimbaj, fie totul e metalimbaj.

Una dintre problemele revizitării istoriei literare românești de după 1945 – dar nu numai de atunci – ține de asupra-investițiile de lectură. Narațiunea standard spune că, între 1948 și 1964, critica literară era cvasiimposibilă în România din cauza sovietizării. Ea fusese înlocuită în mare parte de critica ideologică. După 1964, negocierea dintre literar și politic a fost din nou posibilă, odată cu afirmarea criticii estetice. Această narațiune e simplă și simplistă. Ea separă în mod artificial literarul și ideologicul, abandonează esteticul într-un imaginar romantic, exclude chestiunea puterii pe care, de fapt, toți criticii o practică, scriind. Și nu explică nimic din ceea ce se întîmplă după 1989 în literatura română.

Tendința de a înnegri ceea ce era gri-închis și de a albi ceea ce era gri-deschis poate fi normală la cei care au fost înainte de toate martorii acelor ani. Poziția de martor capătă întîietate în fața celei teoretice. Teoria devine ceva abstract, fum, în vreme ce simțul estetic rămîne ceva mereu concret și ierarhizabil. Axiologic. Adepții acestei narațiuni trebuie să realizeze totuși că textele – chiar și cele din anii 1950 – rămîn să fie re‑citite de către alții care, ca mine, de pildă, dar vor veni alți cititori născuți după 1990, nu au un filtru de lectură existențial. Mai mult, certitudinile asupra unui adevăr acceptat și stabilit, cel în virtutea căruia anumite valori – dacă e să reluăm acest termen cu greutate în post-kantianismul de sfîrșit de secol XIX – odată afirmate stau calm, ei bine, aceste certitudini au și ele o viață a lor. Trăiesc și mor, adică¹.

Adevăr, fals și ideologie

Lecturile istoriei literare diferă, așadar, pentru că ele au fost mereu suprainvestite: anti-comunism, pe de o parte, apoi deconstrucția anticomunismului pe care o efectuează mai ales intervenții de pe poziții de stînga. De pildă, despre studiul lui N. Tertulian, E. Lovinescu sau contradicțiile estetismului (1959), putem citi aceste două scurte descrieri. Mircea Iorgulescu, în 2003, în revista 22: „[…] Infama carte a lui N. Tertulian, E. Lovinescu sau contradicțiile estetismului (1959), document al torționarismului ideologic din România comunismului stalinist, perioadă bogată în scrieri perfect compatibile, nu doar comparabile, cu cele mai întunecate și mai vehemente atacuri fascistoide antilovinesciene din perioada 1937-1942. Cu deosebirea, totuși, că atunci riposta, chiar îngrădită ori asurzită de corul dezlănțuit al obscurantismului și fanatismului, încă fusese posibilă. După 1948 n-a mai fost“ (http://revista22 online.ro /542/.html). 15 ani mai tîrziu, în volumul lui Mihai Iovănel, Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc, din 2016, citim despre aceeași carte și despre același context: „Astfel, Lovinescu nu era un autor prohibit nominal în anii ’50, cînd, pe lîngă că i se putea publica o traducere din Homer, i se puteau dedica lucrări precum aceea scrisă de N. Tertulian, E. Lovinescu sau Contradicțiile estetismului (1959). Chiar dacă aceste lucrări exegetice aveau un caracter dominant critic, de distanțare față de o teorie percepută drept reacționară, ele nu falsificau poziția lui Lovinescu, chiar dacă o respingeau”.

Între cele două caracterizări există, evident, o prăpastie. Iorgulescu se lansează într-o diatribă: compară atacul lui Tertulian cu cele fasciste din interbelic, adjectivează abundent. Pe de altă parte, din partea unui critic născut cu aproape 40 de ani mai tîrziu, textul lui Tertulian apare ca o dovadă că prezența publică a unor autori considerați indezirabili ideologic era permisă, doar că asta se întîmpla pentru a-i critica, însă critica respectivă nu falsifica, ci doar respingea un discurs în baza unui crez ideologic asumat.

Am ales numele lui Tertulian pentru că vorbim despre unul dintre cei mai buni teoreticieni ai epocii, nu întîmplător cu o carieră pariziană importantă după plecarea din țară. Vorbim, de asemenea, de unul dintre puținii teoreticieni care activau în spațiul românesc capabili să publice texte teoretice care și astăzi se citesc cu interes – și cu indignare de martori, probabil, dar, repet, acea indignare eu nu am cum să o resimt. Despre cel care susține, într-o serie de articole, critica stilistică a lui Tudor Vianu, cauționînd-o astfel ideologic, în condițiile în care metoda stilistică nu avea nici o scrisoare de noblețe marxistă la activ².

Voi fi relativist. Chestiunea „falsificării poziției lui Lovinescu“ este însă mai delicată. În mod evident, orice luare de poziție ține de un anume context, iar cel al anilor 1950-1964 nu avea multe în comun cu cel interbelic. «Poziția» lui Lovinescu – și orice luare de poziție – implică ideea unei transparențe discursive, ca și cum, scriind, ocupi într-o sală un birou mai la stînga, mai la dreapta, dar oricum un loc care trebuie citit în acest sens. De bună seamă că grila este validă, cu condiția de a fi afirmată ca atare. Alături de argumentele propriu-zise, de enunțuri, există și alte mărci, care trimit la alte grile. Stilul poate fi citit ideologic, dar nu poate fi epuizat astfel.

La începutul anilor 1970, Barthes – tot el – constata o politizare a discursului intelectual, un discurs care lăsa la o parte, astfel, ceea ce el numește, deja de la Sade, Fourier, Loyola, plăcerea textului. Sintagma nu trebuie luată ușor, pentru că Barthes nu exclude, ba dimpotrivă, teoria, în sensul de reflecție, din această plăcere. El chiar spune, într-un interviu, că teoria este arma subversivă prin excelență, dar nu în sensul unui « instrumentar teoretic » înscris într-o teleologie, ci aptitudinii de a interoga sensuri. Întrebat într-un interviu despre o afirmație a lui – cum că plăcerea lecturii îi garantează acesteia adevărul –, Barthes răspunde așa: „Supraeul marxist cenzurează cu ușurință plăcerea“. Deși revine la importanța plăcerii în scrierile lui Marx, și nu doar, deși îl dă ca exemplu de agent al unei lecturi a plăcerii pe Brecht, Barthes atinge un punct important a ceea ce numim discurs teoretic, exprimat cu autoironie astfel: „Mi s-a spus că trebuie să lichidez aceste reziduuri hedoniste“ (am citat dintr-un lung interviu din 1972, luat de Jean Ristat, în Opere complete IV, p. 203).

Ce-am pierdut după 1964

Articolele bune – adică vădind cultură filozofică, gîndire dialectică, dar și partizanat, desigur – ale realismului socialist, din acei ani groaznici altfel, măcar pentru că viața individului depinde de un fir de ață, pot fi contrapuse celor de după 1964, care susțin critica estetică, din cel puţin două puncte de vedere.

În primul rînd: primele discută, celelalte nu, poziții ideologice; aduc argumente în cadrul unor discuții care prelungesc, în spațiu pseudolaic, dezbateri scolastice care astăzi fac bogăția intelectuală a Evului Mediu. Pornind de la o dezbatere, poți lua poziție. Lipsa argumentelor și a unor referințe comune fac din luarea de poziție un act mecanic. Adeziunea la critica estetică mi se pare, după 1970, un element din mecanica puterii cîmpului literar românesc. Nimeni nu explica nimic sau cel mult unii se făceau că explică. De aceea, numele lui Emil Cioran apare în anii 1950, e drept că în texte mai degrabă polemice, la fel ca și cel al lui Eugen Ionescu, în alte texte, tot polemice, dar ceva mai articulate³. De aceea, în anii 1959‑1964, în plină bătălie împotriva revizionismului care se manifesta mai ales în Iugoslavia titoistă – acolo unde Roland Barthes era invitat să publice prima oară în 1959, dar mai ales unde vedeta franceză a momentului era impresionistul Gaëtan Picon, critic minor în Franța, în vreme ce la noi era comparat cu Thibaudet⁴ –, exista o firavă dezbatere ideologică.

Horia Bratu, care-l știa pe Barthes, scria despre categoria măiestrie artistică a realismului socialist: „Este de la sine înțeles că problema măiestriei este în ultimă instanță o problemă ideologică, căci […] tehnica literaturii și problema mijloacelor de expresie nu pot fi despărțite de problema conținutului ideologic, așa cum forma se găsește într-o unitate indisolubilă cu conținutul. Această unitate strînsă dintre poziția ideologică și măiestrie definește specificul categoriei măiestriei artistice în metoda realismului socialist“⁵. Acest discurs, care recunoaște în formă o poziție ideologică sau măcar un ethos, o morală, dispare după 1964, dispare într-o tăcere care lasă fostele dezbateri să se stingă încet, de la sine, fără să li se aducă contraargumente. După 1964, Ionesco va fi prezent în paginile revistelor românești și pe scenele teatrelor, dar – asta o spune bine Iovănel în cartea lui, nu mai insist – în cadrul unui discurs mai degrabă complezent, de unde orice discuție teoretică a fugit. Dacă Cioran va fi tradus cu puțin înainte de 1990, Marx – ca să dau exemplul cel mai așteptat, probabil – nu va fi readus niciodată în discuție. Și să se mai mire cineva că ideologia – refulatul – revine.

Realismul socialist, a cărui istorie se apucase să o facă de pildă Eugen Simion în paginile revistei Tribuna din 1958 (numerele 49 și 50), dar pe care îl susțin și D. Micu, și N. Manolescu în 1964, într-un articol în care încearcă să acrediteze ideea că orice realism bun este, de fapt, socialist⁶, are el însuși parte de o genealogie care n-ar trebui să treacă nediscutată și care, pe alte meridiane, are parte de revizitări⁷. Chiar dacă e simplu de presupus că o contestare explicită a realismului socialist nu putea avea loc nici chiar la începutul regimului Ceaușescu, coada de pește în care discuțiile de atunci au fost lăsate n-a mai fost despicată niciodată și nu-i de mirare că, deși a putrezit între timp, urmele au rămas. Ceea ce s-a întîmplat cu critica literară după 1964 a fost de fapt o demodernizare, o voalare la început conștientă, apoi comodă, a unui număr de mize pe care nimeni nu le-a rediscutat vreodată după 1990. Or, repet: textele au rămas și ele sînt și vor fi recitite. Filtrul existențial de lectură din anii 1990-2000 a fost înlocuit – și el se va schimba și de acum înainte.

Ce nu putem recupera

În al doilea rînd, însă, trebuie să ținem seama de închiderea pe care o vădește discursul critic al realismului socialist, în raport direct cu teza partinismului. Critica revizionismului de la sfîrșitul anilor 1950 îi incriminează tocmai pe teoreticieni ca Henri Lefebvre și Geörgy Lukács, contestatarii unui realism socialist ratificat mereu de conducerea PCUS. Într-un text din 1961, de pildă, Tertulian critică revizionismul pornind de la cartea lui Lefebvre, La somme et le reste (1959), în care marxistul francez consideră Statul și politica forme de alienare de care Marx promisese că ne va scăpa. Tertulian scrie că ele reprezintă totuși principalul mijloc de luptă împotriva exploatării și că etapa dispariției lor (sau a resorbirii lor, ar trebui scris, mai hegelian) nu sosise. Aici, Tertulian găsește oportun să citeze din articolul lui Engels „Despre autoritate“: într-o revoluție, o parte a populației impune cu arma voința sa celeilalte părți – revoluția nu poate exista fără violență. Lefebvre „eticizează marxismul“, îl proiectează într-un „pseudoumanism romantic și abstract“⁸, și de aceea greșește.

Horia Bratu, de asemenea, în articolul pe care l-am citat deja, așază partinismul printre trăsăturile esențiale ale realismului socialist. Și în concepția lui, Lefebvre și Lukács sînt trădători, în măsura în care estetica realist-socialistă nu poate fi separată de caracterul militant al întregului discurs teoretic din contextul impunerii socialismului. Marx vine după Kant, dar se întoarce Kant la loc, după Marx ? Tot ceea ce se întîmplă în Europa drepturilor omului, după 1975 mai ales, tinde să răspundă că da. Că apologia violenței, sub orice chip și cu orice preț, trebuie dezavuată. Nu cred că, astăzi, cineva ar argumenta pentru crime strategice. Nu cred, dar cine știe. Oricum, nu știu dacă asta s‑ar putea întîmpla la stînga.

Or, în atari condiții, Tertulian nu avea cum să descrie poziția lui Lovinescu în mod „corect“, întîi de toate pentru că discursul epocii, în ciuda nuanțelor teoretice de parcurs, nu putea fi el însuși subversiv, nu avea nici o șansă să «deplaseze» trasee interpretative și pasaje lexicale obligatorii subsumate de o cateheză partinică. Tertulian putea, însă, ceea ce și făcea, să plaseze discursul lui Lovinescu într-un mod just în contextul unui discurs marxist canonic, ceea ce nu e, totuși, același lucru – tocmai pentru că limbajul nu e inocent.

Dar unul dintre motivele uitării acestui discurs, alături de respingerea viscerală a dogmatismului partinic, care nu putea fi evitat niciodată în cele din urmă, și alături de o lipsă de cultură teoretică despre care între timp s‑a scris mult, ține de respingerea, probabil la fel de viscerală, a unui bibliografii și, în cele din urmă, a unui discurs, a teoriei serioase, a raționalității în unghi drept. Autoritatea militarizată (în sensul susținerii ei nu doar pe hîrtie, ci și pe stradă) a teoriei (marxiste) din anii staliniști și dejiști nu doar că a suspendat dezbaterile interbelice, oricît de inactuale ar fi fost acestea – și aici textele lui Tudor Vianu, ca nume al continuității dintre o epocă și alta, merită un studiu aparte –, dar a mai produs o frustrare, pe lîngă impunerea unei retorici a devoalării și a unei hermeneutici a demascării, a cărei legitimitate nu era în ultimă instanță teoretică, ci politică. Pentru cine citește Bibliografia articolelor apărute în Republica Populară Română, va fi clar că, în domeniile teoriei, majoritatea autorilor publicați erau sovietici sau autohtoni care reluau tezele publicate în URSS. Cu atît mai limpede apare nevoia de afirmare națională de după 1964, care nu se putea produce decît prin reîntoarcerea la discursul clasicei «critici literare» interbelice și, deci, prin uitarea teoriei.

Aici sînt adeptul ideii că valorile au o dimensiune ideală, psihologică, conform căreia noi le vedem permanente, și una practică, socială, care face ca ele să se schimbe.
Despre un articol al lui Tertulian împotriva „schemei sociologice abstracte“ („Schematism și realism“, din 1955, despre care vorbește în primul rînd Alex Goldiș, în cartea lui din 2011, Critica în tranșee), dar și despre cele două texte referitoare la critica stilistică, din Viața Românească, din 1957, am scris în cartea mea Roland Barthes, mitologii românești, Editura Art, 2017.
Vezi Ov. S. Crohmălniceanu, „Realismul socialist şi revizionismul“, Viaţa Românească nr. 8, 1958, pp. 168-186. Vezi doar în 1958: G. Călinescu, „Scaunele de Ionesco”, Contemporanul, 34/29 august, Radu Lupan, „Antiteatrul lui Eugen Ionesco“, Teatrul, septembrie, pp. 67-72 și, în 1959, Romul Munteanu, „Teatrul lui Eugen Ionescu“ în Luceafărul, 11/1 iunie.
De Ion Vitner, într-o cronică la volumul lui Picon „Stilul noii literaturi“, Gazeta literară nr.12, 1958,.
Horia Bratu, „Estetica sovietică și sistemul categoriilor realismului socialist“, Viața Românească, nr. 8/1958.
D. Micu, N. Manolescu, „Realism – realism socialist“, Gazeta literară nr. 22/28 mai 1964.
Bunăoară, în cazul lui Aragon: Philippe Oliveira, „Aragon, «réaliste socialiste». Les usages d’une étiquette littéraire des années Trente aux années Soixante“, în revista Sociétés et Représentations, nr. 1/2003: https://www.cairn. info/revue-societes-et-representations-2003-1-page-229.htm.
N. Tertulian, „Marxism – revizionism – antimarxism“, Viața Românească, 5/147-158, 1961.