Recitind Priveliștile lui Fundoianu

Priveliști – cuvîntul denumește simultan peisajul și privirea care îl contemplă, obiectul și subiectul privirii. El presupune o anumită distanță – s-o numim contemplativă? – de la care obiectul să poată fi cuprins: e vorba despre un obiect mare și despre o privire panoramică. Termenul, de origine slavă, exclude din aria lui semantică privirea de aproape, mioapă, ca și orice privire disociativă, analitică, pătrunzătoare, focalizantă; în schimb, indică privirea largă, învăluitoare, cuprinzătoare. Faptul că obiectul privirii nu e unul apropiat, ci îndepărtat nu înseamnă că atitudinea subiectului față de el este una distantă, rece; e mai degrabă caldă, atașantă, înglobantă, apropriantă. Depărtarea spațială este concomitentă cu o apropiere afectivă. O priveliște este privită, de obicei, și cu ochii sufletului. Priveliștea este, firește, frumoasă. Nu obișnuim să numim astfel un peisaj urît. Ea este un peisaj care așteaptă să fie descoperit, valorizat de o privire, un peisaj menit să încînte ochiul, nu să-l dezguste. E rareori un peisaj neutru, pretabil la o descriere seacă, indiferentă. Apoi, priveliștea este, de obicei, statică. Însăși distanța de la care ni se oferă estompează mișcările în cazul în care acestea există. Mișcarea e doar în reacția subiectului, în modul său de a o întîmpina; o […]