Recitiri

Am citit acum cîteva luni Orbitor: aripa dreaptă (2007) şi am reajuns la el, cum îmi promisesem, după ce am reparcurs primele două părţi ale magnificei trilogii a lui Mircea Cărtărescu, Orbitor: aripa stîngă (1996) şi Orbitor: corpul (2002). Pe acestea le citisem prima oară atunci cînd au apărut – trebuie să recunosc, cam pe sărite –, în aşteptarea încheierii care, anticipam, avea să ducă la o relectură mai strînsă, mai atentă a întregului. Anticipam relectura pentru că fusesem de la început sedus de farmecul literar al textului – pagina lui Cărtărescu e totdeauna scrisă cu o eleganţă stilistică rară, cu o grijă pentru detaliul precis şi sugestiv, din care efortul s-a evaporat fără urmă, lăsînd loc unui amestec de firesc şi neaşteptat, de luciditate visătoare şi joc esoteric. Anticipam recitirea şi pentru că textul conţinea multe secrete, a căror dezlegare nu putea veni decît mai tîrziu, în lumina finalului. Trilogia, acum încheiată, ilustrează paradoxul cărţilor de felul lui Ulise de James Joyce sau Gravity’s Rainbow de Thomas Pynchon, care nu pot fi citite, ci doar recitite. La Cărtărescu, acest paradox e chiar înscris în text, sub forma noţiunii de „ilizibilitate“, insistent invocată de-a lungul întregii trilogii ca o caracteristică […]