Reculegere în memoria Verei Călin

Nimic nu prevestea sfîrşitul iminent al Verei Călin. Vocea îi suna tonică, la telefonul dat în Ajunul Crăciunului. Pe măsură ce vorbea, un susur de rîs se strecura ca semn de generozitate comunicativă. Însoţea urările festive cu o bucurie exprimată tandru, discret adumbrită de regretul tainic după „zăpezile de altădată“, la modul propriu, fără neapărat conotaţiile mult citatului vers al lui Villon. Pur şi simplu da expresie spontană unei stări comprimate de neadaptare, căci nu-şi putea interzice a tînjisă mai simtă sub tălpi scîrţîit de nămeţi şi în nări briza de ger şi aerul proaspăt al troienelor abia căzute. De unde aşa ceva în Oraşul Îngerilor, unde, cu toate ornamentele din vitrine, de la ferestrele locuinţelor, legate de vestirea Naşterii Domnului, temperatura sezonului îi obligă pe majoritatea cetăţenilor să circule pe străzi în cea mai lejeră ţinută: cu şort şi cămăşi cu mîneci scurte? Poate nu sesizam nuanţa părerii de rău din vorbele Verei Călin, de nu aveam experienţa propriului Crăciun petrecut într-un Los Angeles scăldat de un soare aproape văratec, incapabil să-mi birui senzaţia bizară de incompatibilitate.   Şi dacă, totuşi, reverberaţiile tristeţii veneau mai din adîncul fiinţei sensibilizate – dincolo de dorul zăpezii – de dezagregări lăuntrice imperceptibile […]