Recurs la memorie. Promovarea şi aservirea scriitorului sub dictatură

Traiectoria descrisă de Eugen Barbu în evoluţia sa literară, pe cît de spectaculoasă iniţial, se dovedeşte, pe parcurs, deconcertantă, descurajantă, dacă nu de-a dreptul dezastruoasă. Un prozator extrem de dotat, cu fibră originală, inconfundabilă, oferă spectacolul unei rapide ascensiuni în ierarhiile vremii, sedus de măriri şi de favoruri conjuncturale, care i-au măcinat resursele, înainte ca ele să dea roadele maturităţii scriitoriceşti, aşa cum ar fi fost de aşteptat.   Debutul   Cu mici diferenţe de vîrstă, făcea parte din contingentul lui Marin Preda şi Petru Dumitriu, dar ei erau definitiv recunoscuţi de opinia publică, pe cînd Eugen Barbu abia atrăgea atenţia cu mici proze şi reportaje de o certă coloratură stilistică. Însuşi Titus Popovici, semnificativ mai tînăr, îşi avea de acum aureola proprie, cucerită cu romanul Străinul, apărut în 1955. În acelaşi an, lui Eugen Barbu i se publica, la Viaţa Românească, nuvela Munca de jos, urmată, la intervale apropiate, de fragmente din Groapa, romanul care avea să cucerească unanimitatea cititorilor şi a criticii în 1957. De la apariţia primelor fragmente pînă la tipărirea în volum, scriitorul debutant şi-a cam făcut veacul, cum se spune, prin redacţia Vieţii Româneşti. Dacă nu zilnic, măcar la două-trei zile urca cele cîteva trepte […]