FC Viitorul, club al cărui patron şi antrenor principal este Gheorghe Hagi, întîlnește în preliminariile Europa League pe Red Bull Salzburg, doar una dintre echipele deţinute de producătorul de băuturi energizante. Red Bull se poate lăuda cu o politică sportivă unică în istoria fotbalului. Este un caz care merită privit atît ca model administrativ, cît şi pentru că pare un reper destul de apropiat faţă de felul cum Hagi a înţeles că trebuie să îşi dezvolte clubul. Viitorul a crescut iute din punct de vedere economic şi fotbalistic, pentru că a aplicat o strategie coerentă, unde competenţa şi centrele de juniori contează decisiv. După investiţii inteligente, Viitorul a ajuns în doar cîţiva ani campioana României, produce fotbalişti de echipă naţională şi s-a impus ca brand de nivel internaţional. Este un parcurs asemănător cu cel pe care concernul Red Bull a reuşit să îl construiască, la o scară ceva mai mare – deocamdată.
Cele două formaţii (Viitorul și Red Bull Salzburg) se întîlnesc după ce au fost eliminate în turul trei preliminar al Ligii Campionilor Europeni. Dacă facem un pas în spate şi ajungem la data de 20 iunie 2017, putem înregistra în presă faptul că, după tergiversări, puncte de vedere contradictorii şi multă speculaţie, inspectorii UEFA au hotărît că RB Leipzig şi FC Salzburg pot participa împreună în Liga Campionilor Europeni.
Ce leagă aceste două cluburi şi de ce a fost nevoie de o asemenea decizie? Sînt două dintre cluburile de fotbal patronate de Red Bull. Pentru cei care sînt în temă cu subiectul, decizia forului continental a fost oarecum neaşteptată. Regulile Uniunii Asociaţiilor Europene de Fotbal nu permit ca două cluburi patronate de aceeaşi persoană fizică ori juridică să concureze în oricare dintre competiţiile subordonate acesteia. Cum cluburile din Leipzig şi Salzburg au acelaşi acţionar majoritar, vestea a părut cel puţin surprinzătoare. Unii jurnalişti sugerau că acceptarea unei astfel de situaţii va duce automat la un fel de contradicţie juridică şi că UEFA nu va risca aşa ceva, pentru a fi sigură că se respectă legea. Totuşi, raţionamentul celor două cluburi – acceptat într-un final de UEFA, după o investigaţie amănunţită – este că entităţile din Austria (campioana ţării în sezonul recent încheiat), respectiv Germania (vicecampioana ţării în sezonul recent încheiat) se guvernează în mod autonom, că fiecare are alt consiliu de administraţie şi, prin urmare, rezultatele lor financiare şi sportive sînt separate.
Două entități acceptate de UEFA
Cu toate că se află sub umbrela aceluiaşi investitor, protocolul după care acestea funcţionează le face independente una de cealaltă, ceea ce se vede şi în politica lor de transferuri. Clubul din Leipzig a dorit anumiţi jucători de la Salzburg şi a trebuit să plătească pentru ei. În 2015, Stefan Ilsanker şi Péter Gulácsi au trecut din Austria în Germania contra sumei de 6 milioane de euro, în 2016 Benno Schimtz, Bernardo, Dayot Upamecano şi Naby Keïta au făcut acelaşi drum în schimbul a 32 de milioane, iar acum, în 2017, Konrad Laimer a ajuns la Leipzig pentru 7 milioane. Aceste transferuri scumpe vin în apărarea intereselor celor două cluburi. Salzburg creşte jucători pe care îi vinde cui oferă mai mult, iar Leipzig s-a întîmplat să fie de cîteva ori acel club. Dar nu tot timpul: Sadio Mané (la Southampton), Jonathan Soriano (la Beijing Guoan) sau Alan (la Guanghou Evergrande) au plecat din Salzburg contra sumei cumulate de 50 de milioane de euro. Este un al doilea argument pentru care cele două cluburi au fost acceptate în aceeaşi competiţie europeană. Fiecare se comportă financiar, sportiv şi strategic în mod separat, ca entităţi de sine stătătoare, spun administratorii lor. Este o retorică pe care UEFA a acceptat-o.
Investiția în sport
În spatele acestui caz, singural pînă acum în istorie, stă o strategie economică foarte relevantă pentru societatea noastră actuală. E povestea tipică în care o multinaţională caută să investească în diverse ţări şi domenii, pentru a-şi spori imaginea, influenţa, vînzările şi nivelul brandului. Înfiinţată acum 30 de ani, compania Red Bull şi-a asumat de la început o politică de marketing agresivă şi, pe atunci, neobişnuită pentru felul în care firmele funcţionau pe piaţă. Consiliul director al producătorului de energizant a (între)văzut în sport cea mai bună modalitate de creştere a popularităţii: ei investeau în sportivi, iar (tele)spectatorii asimilau imaginea acestora cu imaginea companiei Red Bull. Pentru a-şi vinde marfa, gigantul austriac a continuat să construiască sau să preia echipe şi sportivi cu care şi-a asociat imaginea.
E un nou tip de marketing, unde sponsorul nu mai asistă involuntar, ci se implică în mod concret. În loc de co-branding, mizează pe intrarea în afacere (re-branding), pentru a crea astfel o poveste în jurul propriului produs. Rezultatele de pe teren ajută la consolidarea blazonului. Red Bull a început să se implice în fotbal acum aproximativ un deceniu, cînd a înţeles potenţialul acestei pieţe, pe care nu îl speculase pînă atunci şi de care alte companii deja profitau, dar mai voalat. Red Bull a ales adoptarea unei strategii mai agresive şi, între 2005 şi 2009, a (re)creat cîte un club: FC Red Bull Salzburg, New York Red Bulls, Red Bull Brasil, Red Bull Ghana, respectiv RB Leipzig, caz nuanţat de regulamentul mai restrictiv al Deutscher Fußball-Bund (DFB=Federația Germană de Fotbal), motiv pentru care în jurul lui merită să ne oprim cu preponderenţă.
La RB Leipzig, proiectul gîndit de gigantul austriac s-a lovit de cîteva momente mai delicate. Întîi, a fost achiziţionată licenţa de la echipa germană de liga a cincea SSV Markranstädt, dar nu a şi preluat acest club, ci entităţile au mers în paralel. O perioadă, Salzburg a rămas clubul unde Red Bull a investit cel mai mult. Era în acel momentul proiectul mai sigur şi mai avansat: multiplă campioană a Austriei şi participantă în Europa League, a doua competiţie inter-cluburi ca importanţă organizată de UEFA. Pe un ton radical, şefii Red Bull au declarat că Salzburg „este un club nou, fără istorie“, cu toate că echipa pe care o preluaseră avea o tradiţie consolidată pe plan naţional şi european (în 1994, ajunsese în finala Europa League, pe atunci numită Cupa UEFA). Aşa că Leipzig trebuie să mai aştepte. Avea de parcurs un drum anevoios către promovarea spre liga întîi germană, unde lucrurile ar fi devenit mai interesante. Dar faptul că, după 2009, Red Bull nu a mai preluat vreo altă echipă dovedeşte că strategia era centrată pe creşterea RB Leipzig pînă la statutul de club principal al concernului. Într-una dintre rarele intervenţii publice, oferită în 2011, Dietrich Mateschitz, deţinătorul şi fondatorul producătorului de energizant, a exprimat planurile îndrăzneţe ale echipei: „Dezvoltăm RB Leipzig cu scopul de a ajunge în Bundesliga în următorii trei-cinci ani. Vrem de asemenea să ajungem în Liga Campionilor Europeni şi să avem succes acolo, lucru pe care îl poţi obţine doar dacă joci în primul eşalon al unuia dintre campionatele puternice de pe continent“.
De ce la Leipzig?
Primii paşi făcuţi de Red Bull în cazul Leipzig au fost cei logici: alegerea unui oraş fără o echipă puternică unde fotbalul este totuşi prizat. RB Leipzig a avut un buget iniţial de cincizeci de milioane de euro, din care a folosit o parte spre a achiziționa trei echipe întregi de tineret, pentru a satisface cerințele Federației de Fotbal. Aceste demersuri au fost dublate de aducerea unor profesionişti competenţi, validaţi de rezultate. Ralf Rangnick, antrenor care ajunsese cu Schalke 04 Gelsenkirchen, în sezonul 2010/2011, pînă în semifinalele Ligii Campionilor. El a preluat din 2012 încoace postul de director sportiv al Red Bull Salzburg şi RB Leipzig. În acel moment, clubul german se afla în Regionalliga Nordost (al patrulea eşalon naţional). Lunile au trecut şi clubul a evoluat. Cînd se pregătea de promovarea în liga secundă, lui RB Leipzig i s-au impus modificări suplimentare, pentru a asigura independenţă financiară faţă de compania Red Bull. În cele din urmă, s-a ajuns la un consens, nu înainte ca Mateschitz să critice pretenţiile DFB, numindu-le o cerere de decapitare şi ameninţînd că, în condiţiile acelea, va încheia întreg proiectul. Situaţiile delicate au urmărit-o pe RB – competitorii protestau că acest club cumpăra mulţi tineri doar pentru a fi în ton cu politica concernului: fotbal rapid, pe placul consumatorilor energizantului, care se identificau mai bine cu puşti energici. Era încă un argument că politica și interesele economice ale clubului îi dictează modul de funcţionare sportivă, fapt inacceptabil pentru fanul tradiţionalist. Impasibili, şefii RB Leipzig lucrau la consolidarea imaginii Red Bull, indiferent de comentariile, sugestiile sau nemulțumirile federației, ale celorlaltor echipe sau ale chibiţilor.
Cei care sprijină direcţia RB spun că lumea s-a schimbat, că sportul e o afacere şi, în consecinţă, la Leipzig există un proiect lăudabil. Opozanţii subliniază că acest club e consolidat pe valori false şi artificiale. Ei au protestat în diferite moduri. Fanii lui Hoffenheim, celălalt club din Bundesliga considerat de plastic, au avut o atitudine sarcastică şi au afişat un banner pe care scria, în traducere liberă, „Ne vrem înapoi tronul de cea mai hulită echipă din Germania“. Oficialii Borussiei Dortmund au refuzat să le permită celor de la RB Leipzig să vîndă înainte de meci, aşa cum se obişnuieşte, fulare cu siglele celor două echipe. Înainte de asta, în sezonul 2014/2015, fanii lui Union Berlin s-au îmbrăcat în negru şi au tăcut primele cincisprezece minute din meciul susţinut contra lui Leipzig, în semn de protest; susţinătorii lui Karlsruhe şi-au forţat intrarea în hotelul unde erau cazaţi jucătorii lui Leipzig, pe care i-au atacat, iar simpatizanţii lui Erzgebirge Aue au afişat un banner prin care îl comparau pe Dietrich Mateschitz cu Adolf Hitler. S-a ajuns pînă acolo încît fanii lui Dynamo Dresda au aruncat în teren capul unui taur adevărat (simbolul Red Bull), în timpul unei partide de cupă naţională între cele două formaţii. Toţi aceşti contestatari argumentau că RB Leipzig nu respectă regulile legale şi morale ale Bundesligii. Asta cu toate că şi celelalte cluburi funcţionau în parametri asemănători: au un consiliu director, sponsori, numele stadioanelor lor e vîndut, în aproape toate cazurile, contra unei sume importante de bani etc.
Din multe puncte de vedere, strategia financiară a concernului Red Bull nu se află în contradicţie cu preceptele impuse de federaţie. De la început, la Leipzig s-a investit în centre de copii şi juniori şi în transferul unor fotbalişti tineri, care au potenţialul să ajungă staruri internaţionale. Leipzig nu cumpără vedete, ci le creşte. Este o filozofie care se regăseşte la toate cluburile patronate de Red Bull. Ceea ce a făcut ca, la finalul lunii aprilie 2017, echipa de tineret Red Bull Salzburg să cîştige UEFA Youth League, cea mai importantă competiţie europeană inter-cluburi dedicată juniorilor (învingînd pe parcurs echipe de mare tradiţie: Manchester City, Paris Saint-Germain, Atlético Madrid, FC Barcelona şi Benfica Lisabona). E rodul unei munci care începe să dea rezultate şi la Leipzig. În primul lor sezon de Bundesliga (2016/2017), echipa de seniori a terminat pe locul doi în clasament, după gigantul Bayern München, în ideea în care era în acel moment, cel mai tînăr lot din campionat (cu o medie de 24,3 ani, faţă de Bayern, 27,8 ani).
Cum este organizat fotbalul în Germania?
Regulamentul Deutscher Fußball-Bund le‑a interzis celor de la Leipzig înscrierea în ligile profesioniste sub denumirea de Red Bull Leipzig, aşa că şefii concernului au găsit soluţia de a numi echipa RasenBallsport Leipzig (în traducere liberă, sport cu mingea pe gazon). Dar toată lumea se referă la club drept Red Bull, iar inițialele de pe tricou sînt RB. Această abordare persiflantă (cel puţin aşa o văd unii) a născut controverse în Germania. Cu toate că Red Bull Leipzig nu este singurul club german deţinut de privaţi, opinia publică priveşte situaţiile cu măsuri diferite. Regulamentar vorbind, cluburile nemțești sînt asociații care se bucură de beneficiile unor organizaţii non-profit.
Acţiunile pe care le au membrii lor nu pot fi comercializate, aşa cum se întîmplă în cazul unei companii comerciale. Cu toate că sînt înregistrate la bursă şi au structura unor societăţi pe acţiuni, aceste cluburi funcţionează într‑un sistem impus de DFB, potrivit căruia există două părți legale care le formează în mod juridic, pe principiul separației puterilor în stat: acțiuni cotate la bursă, respectiv drepturi de vot. Primele pot fi considerate partea legislativă, celelalte, partea executivă. Partea judecătorească e însăşi federaţia, care în cazul unor nereguli impune decizii. Această diviziune asigură faptul că demersurile oricărui club survin în urma unui proces democratic, unde se discută şi se votează o iniţiativă. Drepturile juridice, odată obţinute, nu pot fi vîndute mai departe. Dacă un acţionar nu le mai doreşte, trebuie să le cedeze în mod gratuit înapoi asociaţiei-părinte, ca măsură de precauţie împotriva privatizării (abuzive). Cea mai populară normă gîndită de DFB este modelul 50+1: minim 51% din drepturile de vot și din acțiunile unui club trebuie deținute de membri cotizanți.
Această măsură nu duce automat la un sistem perfect, dar creează cadrul unei funcţionări dedicate cetăţenilor de rînd. Lor li se oferă senzația, dar și posibilitatea concretă (chiar dacă limitată) a interacțiunii directe, nemijlocite, cu echipa favorită. Borussia Dortmund are 139 de mii de membri cotizanți, care plătesc aproximativ 62 de euro pe an pentru a avea această poziție. Bayern München are 250 de mii, care achită între 30 şi 60 de euro pe sezon. La RB Leipzig, numărul acestor socios este limitat la cîteva sute, taxa costă aproximativ 1.000 de euro pe an şi nu include drept de vot, clubul are puterea de a refuza noi membri fără să ofere un motiv concret, iar toți cei care au fost acceptaţi sînt, de fapt, legați prin angajamente de compania Red Bull. Asta a fost, de altfel, una dintre criticile aduse întregii idei din jurul RB Leipzig.
În tandem cu 50+1, funcționează aşa-numita Lizenzierungsordnung. Aceasta reglementează finanțele şi nivelul datoriilor pe care un club îl poate avea și impune restricții asupra sumelor de bani, procentual vorbind, alocabile salariilor jucătorilor. Dacă Premier League (Anglia) este dependentă de sumele obținute din drepturile de televizare primite de la trusturi media (în jur de 50-60% din bugetul unui club e format din aceşti bani) şi s-a ajuns ca 70% sau chiar 80% din totalul acestui buget să reprezinte salariile de jucători (ceea ce a dus la falimente: vezi cazul Portsmouth FC), în Bundesliga nu există această teamă. Datorită reglementărilor federaţiei, cluburile din Germania îşi acceptă limitele şi caută să le depăşească doar în mod organic.
În sezonul 2011/2012, veniturile acestora au fost înregistrate din următoarele domenii: publicitate 26,6%, drepturi TV 26,2% (faţă de cele aproximativ 60% din Anglia), bilete vîndute 21,1%, transferuri 10,1%, merchandising 4,5%, alte surse 11,4%. Cazul Germaniei este cu atît mai lăudabil cu cît federaţia reuşeşte să reziste tentaţiilor de a modifica legile pentru atragerea investitorilor străini plini de bani, aşa cum s-a întîmplat în restul lumii. Aceste reglementări (conservatoare) nu sînt impuse forţat. Nemţii le preţuiesc, fapt susţinut de un eveniment derulat în 2009: Martin Kind, președintele lui Hannover 96, club de primă divizie, a depus o cerere pentru ca regula 50+1 să fie abolită şi înlocuită cu idei mai prietenoase pentru investitori, ca în Anglia, Spania sau Italia. Votul a fost însă cît se poate de clar: 32 împotriva unuia singur. În paralel, şi fanii semnaseră o petiţie prin care susţineau că ordinea trebuie menţinută. Sistemul de licenţiere al Bundesligii garantează stabilitatea, eficienţa şi competitivitatea competiţiei – chiar dacă o privează de un anumit tip de glamour regăsibil în Anglia –, precum şi integritatea şi credibilitatea imaginii ei. Bundesliga este un brand puternic, bazat pe efort comun, respect reciproc, bun-simţ al competitivităţii, cumpătare, unde nimeni nu investeşte fără măsură, doar pentru a încerca urcarea artificială în clasament, cu riscul de a falimenta.
Nu-i interesează numele, doar să aibă succes
RB Leipzig respectă aceste precepte şi, mai mult de-atît, reprezintă alternativa viabilă (şi singura, deocamdată) oferită estului Germaniei, care după reunificare nu a mai avut o echipă competitivă în prima ligă. Acest fapt s-a datorat decalajului economic şi investiţiilor mai reduse făcute în fosta RDG. Mulţi fani din oraş vor să meargă pur şi simplu la meciuri şi să urmărească o echipă armonioasă cu care să se poată mîndri. Nu îi interesează ce nume poartă, atîta timp cît are succes. Pe unul dintre ei îl cheamă Christian Krug. El spune: „Această senzaţie, de a fi parte din marea familie Red Bull şi de a şti că avem ţeluri atît de mari, mă face mîndru. Ce simt faţă de RB este mult mai intens decît am trăit faţă de orice alt club“. Alt fan, Oskar Gotter, zice că „Red Bull, o companiei puternică financiar, binecuvîntată cu persoane capabile, a venit în oraşul meu natal. Istoria este scurtă, dar ce înseamnă istoria şi tradiţia dacă clubul tău falimentează de mai multe ori şi e vestit doar pentru fani violenţi?“.
Într-un oraş unde huliganismul era o problemă care îndepărta de pe stadion familiile şi spectatorii dornici să vadă fără grijă un meci, atmosfera de la meciurile lui RB Leipzig reprezintă alternativa fericită, pe care acelaşi Christian Krug o caracterizează astfel: „Este complet diferit. Sînt tineri şi bătrîni la meciuri, pensionari, familii, iubiţi. Toate grupurile sociale sînt reprezentate. Nu mai există anxietate, frică, violenţă, e doar plăcerea pură de a te uita la fotbal. În sfîrşit, un club la care poţi merge cu toată familia şi să ai parte de prestaţii frumoase“. Pînă la urmă, acest tip de spectator e acum majoritar. Vremea fotbalului romantic a trecut – la fel, şi a huliganismului. Sportul a devenit un business, şi Red Bull practică un tip de administraţie în ton cu prezentul. Tot ce face se află, de fapt, în linie cu acţiunile şi strategiile competitoarelor ei, care însă acţionează mai voalat. Filozoful Ayn Rand vorbeşte despre felul în care capitalismul serveşte omul pentru a se perpetua pe sine. Pe scurt, o face printr-o prefacere permanentă că este mai blînd şi mai binevoitor decît e cu adevărat. Această utopie, a cluburilor conduse conform dorinţei suporterilor şi a biletelor ieftine, este într-adevăr frumoasă, dar neverosimilă. A încetat să mai existe.
Majoritatea celor care dispreţuiesc ce înseamnă RB Leipzig refuză, de fapt, să accepte că situaţia s-a schimbat, că şi ei fac parte din acelaşi sistem. Problema pe care o au detractorii nu se leagă de ce face Leipzig, ci de felul cum o face: zgomotos, deschis şi fără disimulări. Toate acţiunile clubului sînt la vedere, iar asta pare să îi deranjeze pe restul fanilor. Lor le e greu să accepte că un club, odată preluat de o entitate comercială, poate să renunţe la moştenirea trecutului şi să îşi creeze o altă istorie. Tocmai de aceea, fanii refuză să vorbească despre faptul că o parte din Bayern München e deţinută de Audi şi Adidas, că Bayer Leverkusen şi Wolfsburg sînt ale companiilor Bayer, respectiv Volkswagen, că Borussia Dortmund, promovată drept echipa care a fost salvată de la faliment de către fani, îşi dispută partidele de acasă pe un stadion numit după şi sponsorizat de Signal Iduna Group.
Tipul de fotbal-energizant, cu jocul rapid-rapid-rapid aferent, efervescent, devine, încet şi sigur, noua ordine mondială. Cine nu se conformează va dispărea.
Ion INDOLEAN este licenţiat în film şi asistent universitar în cadrul Facultăţii de Teatru şi Televiziune, Universitatea „Babeş-Bolyai“. Totodată, este doctorand la Facultatea de Istorie şi Filozofie, cu o cercetare centrată pe felul cum filmul de actualitate din perioada Ceauşescu păstrează imaginea unei epoci şi devine astfel document cu valoare istorică. Colaborează cu diverse publicaţii naţionale şi a regizat lungmetrajul Discordia, care i-a adus premiul pentru debut la TIFF-ul din 2016, în cadrul secţiunii Zilele Filmului Românesc. În adolescenţă, a scris pentru diverse platforme online dedicate fotbalului, pasiune pe care şi-a menţinut-o pînă acum.
Molnár SZABOLCS este licenţiat în Ştiinţe ale Comunicării şi a obţinut masteratul în Managementul Organizaţiilor şi Activităţilor Sportive, în cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai“. Interesul lui central de cercetare este fotbalul, sport despre care consideră că a ajuns o activitate atît de complexă, încît prin filtrul ei poate fi analizat mecanismul de funcţionare al întregii societăţi capitaliste.