Regimul comunist și vînzarea evreilor

Volumul Securitatea și vînzarea evreilor. Istoria acordurilor secrete dintre România și Israel (apărut la Editura Polirom), editat de istoricul Radu Ioanid de la Washington, este o versiune îmbogățită a volumului apărut în 2005, sub titlul Răscumpărarea evreilor și conține în plus 341 documente, deosebit de edificatoare pentru înțelegerea problemei.

Emigrarea evreilor înainte de căderea Cortinei de Fier

Autorul subliniază că „sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial a fost un fel de miracol pentru evreii din România: cel puțin 350.000 de evrei, majoritatea din Vechiul Regat, au supraviețuit Holocaustului. Cu excepția Uniunii Sovietice, România era țara cu cel mai mare număr de evrei din Europa“. Mulți evrei supraviețuitori doreau să emigreze, pentru a începe o viață nouă în Țara lui Israel, pe atunci Palestina, sub mandat britanic. Agenți ai organizației pentru sprijinirea emigrației Alyah Beth Mossad au fost trimiși în România și au reușit, în 1946, să organizeze, cu aprobarea autorităților române, cîteva vase cu emigranți spre Palestina. Apoi, cînd plecarea vaselor din România a devenit imposibilă, s-a recurs, în 1947, la transferul emigranților prin Iugoslavia și Bulgaria. În același timp, mulți evrei treceau granița ilegal spre Ungaria, de unde plecau spre Vest. De la sfîrșitul anului 1947 și pînă pe 14 mai 1948, cînd a fost proclamat statul Israel, nici un evreu român nu a mai emigrat în Palestina. Pe 11 iunie, România a recunoscut noul stat și, ca urmare, o misiune diplomatică israeliană a sosit la București.

Primul șef al legației Israelului la București a fost pictorul, originar din România, Reuven Rubin. De la începutul relațiilor diplomatice bilaterale, Israelul și România s-au ciocnit pe tema emigrării evreilor, vitală pentru noul stat. Autoritățile comuniste duceau o campanie contra sionismului, prezentat ca „o armă imperialistă veninoasă“ și ca „o forță fascistă și reacționară“. Evreii au demonstrat în februarie 1948, cerînd să li se aprobe să emigreze. De-abia în august, secretariatul Partidului Muncitoresc Român a ajuns la un consens privind emigrarea evreilor, în sensul că se va permite emigrarea, dar în același timp se va intensifica propaganda împotriva acesteia, publicînd scrisori din Palestina care descriau „condițiile mizere“ de acolo. Din noiembrie 1949 s-a ușurat acordarea de vize de plecare, ajungîndu-se, în 1950, la un ritm de aproximativ 2.500 de plecări pe lună. Exodul a continuat în 1951. Pînă în momentul în care Partidul Muncitoresc a sistat plecările libere, s-au emis vize de ieșire pentru 100.000 de evrei. Plecările se făceau pe vasul Transilvania, Israelul plătind inițial 57 de dolari pentru fiecare pasager. Ulterior, s-a mărit plata la 90-100 de dolari, plecarea evreilor devenind astfel o sursă de valută pentru autoritățile românești.

Trebuie menționat că, pentru a obține bunăvoința autorităților românești la acceptarea emigrării masive a evreilor, partea israeliană a asigurat în mod neoficial, prin intermediul omului de afaceri israelian Ephraim Illin, o importantă livrare de echipament de foraj, care făcea obiectul embargoului american (p. 62). Cînd Ana Pauker a căzut în dizgrație, în iunie 1952, emigrarea spre Israel a încetat complet. Între 1953 și 1958 au emigrat din România doar 1.657 de evrei (p. 64).

Politica regimului comunist privind emigrarea s-a schimbat radical în 1958. În toamnă, cînd evreii au aflat că se puteau înscrie pentru a emigra în Israel, s-au format cozi imense în fața sediilor prefecturilor de poliție. Pretextul cererilor era „reîntregirea familiilor“, dar, de fapt, era o palmă pe care populația evreiască o dădea regimului. A urmat, bineînțeles, represiunea, care cuprindea retrogradări, concedieri, excluderea studenților de la studii etc. Plecările care au început la sfîrșitul anului 1958 au fost oprite în februarie 1959, ca urmare a protestelor țărilor arabe. Cîteva luni mai tîrziu, emigrarea a fost reluată, după ce s-a asigurat să nu se mai publice informații despre aceste plecări în presa israeliană. Evreii primeau în mod fictiv autorizații de plecare pentru diverse țări din America Latină, dar de fapt plecau în Israel!

Tranzacțiile prin Jacober

Tot în 1958 a vizitat România omul de afaceri Henry Jacober, cetățean englez, evreu născut în Ungaria, care făcuse afaceri în România înainte de război. Acesta era un om de afaceri abil, care a căutat posibilitatea de a face afaceri în țările din lagărul socialist, după căderea Cortinei de Fier. Astfel, el cumpăra cereale din România, pe care le revindea în Cehoslovacia, Republica Democrată Germană, Ungaria (documentele 301-303). Jacober deținea în Anglia cîteva ferme de animale de rasă și astfel a devenit interesant pentru organele de securitate românești, care căutau o sursă de animale de rasă (porci, vaci, tauri și oi) necesare pentru a îmbunătăți calitatea șeptelului din România. Această acțiune a fost inițiată de Alexandru Moghioroș, membru al Biroului Politic. Jacober a fost contactat în acest sens de rezidența Securității, care funcționa în cadrul legației României din Londra. Astfel au demarat contactele de afaceri ale Securității (Direcția Generală de Informații Externe – DGIE) cu Jacober, care vizita România și livra animale de rasă pentru reproducere.

În cadrul unei vizite la Valea Călugărească, în august 1959, Jacober face o propunere de a se acorda viza de ieșire din țară unui evreu din Bucovina, în schimbul unor vite în valoare de pînă la 10.000 de dolari (document 30). Din documente se poate constata că, din 1960, prin Jacober s-au obținut vize de plecare din țară a unor evrei, inclusiv a unor deținuți (cazul Bery Marcu, documentele 32-51). Așa s-a ajuns la „combinațiile“ prin care se acordau vize de plecare unor evrei, dar și unor români, în schimbul animalelor de rasă livrate de Jacober. Omul de afaceri englez venea des la București, locuia într-o cameră de la hotelul Athénée Palace, unde desigur era spionat de Securitate, dar el nu se prea sinchisea de asta, văzîndu-și de afaceri și luînd legătura cu cetățenii pentru care rudele din străinătate plătiseră contravaloarea răscumpărării. De la cazuri izolate, în 1960, se ajunge la liste de persoane. În documente găsim detaliate lista de animale și lista de persoane (documentele 74, 77, 78). Aprobările pentru aceste „aranjamente“ sînt date de ministrul de Interne Alexandru Drăghici. În 1961 se semnează deja Protocoale, cu nume și cu planificarea plecărilor în decurs de cîteva luni. În aceste liste găsim cîteva nume de notorietate, condamnați pentru „crimă de înaltă trădare“, care au fost grațiați, pe baza angajamentului de plecare și care, unii, nu erau evrei: Ion Berindei, Herant Torosian și surorile Samuelli. Aranjamentele cuprind acum nu numai animale, ci și mașini-unelte și ulterior, luînd amploare, se trece la tranzacții în valută. Jacober face în 1961 un aranjament pentru o listă de 116 persoane pentru care a intervenit organizația americană de ajutor Joint. În 1962, din combinațiile cu Jacober au rezultat 300.000 dolari (document 123). O altă combinație, din iulie 1962, aducea 450.000 dolari (document 126), iar în octombrie, pentru 310 persoane se obțineau 700.000 dolari (aproximativ 2.250 dolari de persoană; document 131). Acțiunea era folosită de Securitate și pentru trimiterea în străinătate a unor agenți „sinceri și bine verificați“ (document 109). Din 1966, combinațiile s-au făcut numai în valută. Combinațiile cu Jacober au fost suspendate în iunie 1967, ca urmare a conflictului israeliano-arab. Din combinațiile cu Jacober s-au obținut 9.000.000 dolari în valută și 3.400.000 dolari în animale și diverse echipamente, în total 12.400.000 dolari (document 185). Pe baza „aranjamentelor“ s-au primit și cadouri pentru conducerea de vîrf a Partidului, sub forma de arme de vînătoare ultrascumpe, automobile și aparate de aer condiționat (p. 79).

Tranzacțiile directe cu Israelul prin intermediul lui Shaike Dan

Autoritățile israeliene au descoperit curînd tranzacțiile care se făceau prin Jacober și, nemulțumite, au încercat să le pună capăt. Liaison Bureau, responsabil cu problemele de emigrare din cadrul serviciilor de informații israeliene, l-a însărcinat pe Shaike Dan să rezolve problema. Acesta l-a amenințat pe Jacober să înceteze tranzacțiile și prin el a contactat direct autoritățile române. Jacober și-a redus activitatea, dar a continuat totuși contactele cu DGIE și după 1966. Oricum, situația se schimbase în 1965, prin venirea la putere a lui Ceaușescu, care inițial nu-și dăduse acordul pentru aceste aranjamente. În 1967, Ceaușescu a dat ordin să se reînceapă vînzarea evreilor pentru valută. Lui îi convenea contactul direct cu guvernul israelian, dar totul urma să fie tratat ca o relație personală dintre Shaike Dan și generalul Marcu din DGIE. „Marcu și Dan se întîlneau lunar la ambasadele României din RFG, Austria și Elveția. Marcu aducea liste cu numele evreilor cărora li se aproba emigrarea, iar Dan venea cu valizele pline cu dolari americani“ (p. 90). În cele din urmă, Ceaușescu l-a întîlnit personal pe Dan, în vara anului 1969 (p. 91). Pe 10 noiembrie 1969, acordul tacit dintre Dan și Marcu a devenit un protocol scris, valabil timp de trei ani. Prin acest protocol, România se obliga să permită emigrarea a 40.000 de evrei. În realitate, au izbutit să emigreze doar 10.480 de evrei (p. 92). După 1972, reprezentanții României și ai Israelului au semnat noi acorduri în 1973, 1978 și 1983. Ultimul acord, pe o perioadă de cinci ani, a fost redactat în decembrie 1988. În paralel cu vînzarea evreilor, s-a început și vînzarea etnicilor germani, prin aranjamente cu RFG.

Într-o notă din 1975 găsim informații interesante cu privire la vînzarea de persoane, nemți și evrei, pe baza unor aranjamente încheiate în 1973, despre care era informat și „Comandantul Suprem“ (Ceaușescu). Nemții au acordat României un credit de 200.000.000 DMW, pe opt ani, cu o dobîndă de 4%, plătind restul de 5,25%. Ar fi trebuit să emigreze 20.000 de persoane, în realitate au emigrat numai 14.908 persoane. Israelul a acordat un împrumut de 30.000.000 de dolari, cu o dobîndă de 4%, plătind diferența de dobîndă pînă la nivelul pieții. Trebuiau să emigreze 24.000 de persoane, dar în realitate au emigrat numai 10.077 de persoane. Prețurile practicate au fost 3.000 dolari/11.000 DMW pentru titrați, 1.700 dolari/7.000 DMW pentru studenți, 600 dolari/2.900 DMW pentru muncitori și 500 dolari/1.800 DMW pentru persoane fără profesie (documentul 240). Prin convenția semnată în iunie 1983, pentru fiecare persoană plecată în Israel se plătea suma de 3.300 dolari (documentul 337). Relațiile dintre serviciile secrete israeliene și românești au ajuns la apogeu în 1977-1978, cînd ministrul israelian de Externe Moshe Dayan a vizitat România, iar Israelul a livrat României un tanc Centurion și arme diferite, printre care un pistol UZI, în timp ce în 1982, ministrul israelian al Apărării Ariel Sharon a făcut o vizită secretă în România, pentru a oferi cooperare tehnologică în domeniul militar (p. 98-99).

Operațiunea „Peregrinii“

Mînat de setea sa pentru valută forte, Ceaușescu, secondat de șeful Securității, Ion Stănescu, a ordonat, în 1970, să se lanseze operațiunea „Peregrinii“, de depistare a persoanelor cu posibilități de plată. Persoanele în cauză erau contactate și li se cerea ca rude din străinătate să le aducă banii de răscumpărare, chipurile, contravaloarea cheltuelilor de școlarizare, ca și donarea de bunuri din țară: apartamente, mașini etc. Acțiunea se desfășura în deplină conspirativitate și, desigur, îi speria atît pe cei implicați, cît și pe rudele acestora din străinătate. Pentru depistarea celor „buni de plată“ s-au folosit atît „surse“ interne, cît și externe, denumire folosită pentru informatori ai Securității (p. 121). „În cadrul acestei operații s-au adus în țară devize străine de ordinul milioanelor și un număr apreciabil de autoturisme. De asemenea, au fost donate statului de către unele persoane care au emigrat imobile proprietate personală care ulterior au devenit case conspirative…“ (p. 122).

În aprilie 1973, ministrul de Interne Emil Bobu aproba regulamentul prin care se acționa în această operațiune; pentru ca, în decembrie al aceluiași an, la ordinul lui Ceaușescu să se pună capăt operațiunii „Peregrinii“, sub pretextul apariției unor ecouri nefavorabile în presa internațională. Motivul real era faptul că prea mulți ofițeri DIE și informatori – care tratau direct cu emigranții – deturnau fondurile spre propriile buzunare (p. 122). Ofițeri DIE, în frunte cu generalul maior Luchian Eugen, au fost judecați pentru acest fel de delicte (documentul 324).

Funcționarea regimului comunist: duplicitar, cinic, lacom

Autorul volumului are dreptate cînd combate părerile că se cuvine să-i blamezi atît pe cei care au vîndut oameni, adică regimul comunist, cît și pe cei care au cumpărat oameni, fie persoane particulare prin intermediari sau autoritățile israeliene și din Republica Federală Germană, prin serviciile lor de informații. Cei care „vindeau“ oameni, chiar dacă afirmau că li se cuvenea recuperarea cheltuelilor de școlarizare, încălcau drepturile fundamentale ale omului și legislația internațională (p. 21). Nu trebuie trecută cu vedere nici persecutarea celor care cereau să părăsească țara. Pe de o parte, ți se reproșa că ai „rude în străinătate“, pe de altă parte, ți se reproșa că ai făcut cerere de plecare pentru „întregirea familiei“. Deci, orice făceai, nu erai pe placul regimului. Nici nu ți se spunea cît să plătești ca să poți pleca, nici nu ți se dădea vreun răspuns la cererea ta. Doar dacă aveai „norocul“ să te abordeze emisarii de la operațiunea „Peregrinii“ sau aveai rude în străinătate, cu stare, care să acționeze prin intermediarul Jacober, aveai o șansă. Altfel așteptai, fără să știi care-ți va fi soarta. Autorul conchide: „Lăcomia de valută a conducerii PMR/PCR a fost egalată numai de cinismul și prefăcătoria liderilor comuniști și a uneltelor lor din Securitate. Comportamentul și moralitatea acestora rivaliza cu aceea a unor șefi de mafie“ (p. 23). Autorul subliniază faptul că „la începutul anilor ’70 Ceaușescu reușise să ducă la bun sfîrșit un proces început de predecesorul său: în mod sistematic, eficient și discret curățase aproape toate posturile importante din România de prezența evreiască“ (p.94).

Volumul nu se rezumă numai la subiectul vînzării de ființe umane (evrei, germani sau chiar români, liberi sau deținuți în închisori), ci se referă și la subiecte adiacente, cum ar fi istoria antisemitismului în România, campania brutală a regimului comunist împotriva sioniștilor, rolul rabinului-șef Moses Rosen, vizitele prim-miniștrilor israelieni Golda Meir (1972), Menahem Beghin (1977) și Shimon Peres (1985) în România, relațiile dintre România și Statele Unite (Clauza Națiunii celei mai Favorizate și amendamentul Jackson-Vanik), dezertarea lui Pacepa (1978) etc. Este o carte care dezvăluie caracteristicile regimului comunist din România: duplicitar, nedrept, cinic și lacom pentru devize capitaliste. Este o carte de o mare importanță pentru clarificarea unor aspecte esențiale legate de istoria contemporană a României.

---

Radu IOANID (editor)
Securitatea și vînzarea evreilor. Istoria acordurilor secrete dintre România și Israel
Prefață de Paul Shapiro
Editura Polirom, colecția
„Document“, 2016, 576 p.