Replica. Eroism autoproclamat

La critica facuta (in Observator cultural Nr. 174) unui text de Daniel Barbu, se impunea un raspuns detaliat; autorul a evitat sa profite insa de dreptul la replica – decizie (cred) inteleapta: argumentele mele se bazau pe date riguros exacte, ducind la concluzii greu de eludat. Mai putin adecvata mi se pare initiativa Alexandrei Ionescu, membra a colectivului academic condus de Daniel Barbu, de a interveni in apararea conducatorului institutiei sale (Observator cultural Nr. 176). Aceasta ne pune in fata unei dileme: daca ar fi existat temeiuri solide in favoarea lui Daniel Barbu, atunci el insusi ar fi fost (desigur) cel mai bine pregatit sa le formuleze – oare de ce n-a facut-o? Iar daca acestea lipsesc, ce rost are sa se mascheze acest lucru prin interventii colaterale? De exemplu, Alexandra Ionescu sustine ca textul lui Daniel Barbu ar fi rezultatul unui (neinteles!) demers tip Foucault. Intrebarea legitima este insa: daca aceasta a fost intentia autorului, nu el insusi era cel mai potrivit sa ne-o explice? Este oare nevoie de intermediari, pentru ca intentiile lui Daniel Barbu sa poata fi descifrate? Pe de alta parte, daca aparenta de inalt exercitiu in analiza unui „dispozitiv de putere intrupat institutional“ era menita […]